Lumea evoluează şi şpăgarii odată cu ea. Dacă s-ar încumeta cineva să scrie o istorie a şpăgii din perioada post-decembristă, am putea intui încotro ne ducem şi cum va arăta politicianul pe care îl vor vota nepoţii.
Imediat după revoluţie, un şperţar vindea pe şest două case. Avea banii la portmoneu, dar miliţienii, timoraţi, se codeau să-i bage flagrantul în buzunar şi l-au lăsat scăpat. Omul s-a împlinit cât să poată lăsa şi odraslelor de-o limuzină.
După zece ani, alt şpăgar – aceeaşi urbe cum ar fi Deva sau Hunedoara, şi o tehnică îmbunătăţită a para-ndărătului. S-ar putea să ne fi scăpat etapa intermediară, dar şpaga a crescut în drăcească treime: o parte la şeful urbei, altă parte cotizată la partid şi a treia parte merge parţial pe costul lucrării cu un rest de plată la intermediar. (Balada comisionului de 10 la sută e praf în ochi, pentru funcţionarii mărunţi.)
Am intrat binişor în a treia decadă şi auzim, timide zvonuri, cum că tunurile s-ar face pe-din-patru.
