S-a născut odată cu România Mare şi este urmaş al unuia dintre fraţii lui Ion Creangă. A jucat cu George Vraca, Alexandru Giugaru, Grigore Vasiliu Birlic şi are o stea care îi poartă numele. I-a cunoscut pe Eugen Ionesco, Laurence Olivier şi Salvador Dali şi a luat masa cu Regina Angliei.
Radu Beligan a povestit pentru ZIARUL HUNEDOREANULUI momente impresionante dintr-o carieră de peste 70 de ani. Duminică seară, cel mai longeviv actor al scenei româneşti le va face hunedorenilor „Confesiuni despre viaţă şi artă”, într-un spectacol în care destăinuie amintiri care i-au marcat destinul
A fost Richard al III-lea şi Spirache, şi Agamiţă Dandanache, şi Beranjer, şi Ianke şi multe alte sute de
personaje care l-au consacrat într-o carieră de peste 7 decenii. Adică, jumătate din istoria teatrului românesc.
A fost studentul Luciei Sturdza Bulandra. A urcat pe scenă alături de George Vraca, Alexandru
Giugaru, Grigore Vasiliu Birlic, Mircea Anghelescu, dar cel mai important om cu care a jucat a fost Ion Iancovescu – de la care a învăţat cât a putut.
Fără Radu Beligan, piesele marelui Caragiale ar fi fost mai sărace cu un personaj, iar românii ar fi fost văduviţi de un artist care a încântat atâtea generaţii.
Maestrul a dus teatrul românesc în lume şi s-a întors acasă cu o colecţie de distincţii. Şi nu-şi ostoieşte puterile nici astăzi. La 95 de ani, Radu Beligan încă mai are un cuvânt de spus în teatru.
-Aţi studiat Dreptul şi Filosofia. Ce v-a îndemnat să vă îndreptaţi apoi spre Academia Regală de Muzică şi Artă Dramatică? Să fi fost influenţa tatălui – actor la rândul său?
-Nu putem vorbi de o influență. Tatăl meu a fost actor la Teatrul Național din Iași pe care l-a părăsit în urma unui conflict cu directorul Mihail Sadoveanu și s-a făcut CFR-ist. Pe mine m-a făcut ca să îl răzbun. Nu a fost vocație, a fost intoxicație!
-Aţi fost unul dintre discipolii actriţei Lucia Sturdza Bulandra. Prestigioasa profesoară v-a primit la Conservator întâi în calitate de audient, surprinsă de o scrisoare pe care i-aţi trimis-o. Mai târziu, a aruncat cu poşeta în studentul Beligan, după ce v-aţi schimbat interpretarea unui rol chiar înainte de premieră. Care-i prima amintire pe care o aveţi despre fosta dumneavoastră profesoară?
-Prima mea încercare de admitere în teatru s-a soldat cu tragic eșec. Disperat, i-am scris o scrisoare doamnei Bulandra, care a dat dovadă de foarte multă înțelegere și m-a chemat la o a doua examinare. După ce am spus poezia „Scrisoare mamei”, a decretat: „Dacă vei fi serios, dumneata vei face o mare carieră”. Am fost serios.
-Sunteţi unul dintre numele majore ale scenei româneşti – cu un repertoriu complex, clasic şi modern. Care a fost rolul care v-a adus cel mai mare succes?
-Hlestakov din „Revizorul”, de Gogol.
-Care este cea mai impresionantă amintire pe care o aveţi despre scena pe care o slujiţi de-o viaţă.
-Când am intrat prima oară într-un teatru, aveam 10 ani. Eram un grup de elevi ai Liceului Internat din Iași, înghesuiți pe ultimul rând al galeriei. Eram atât de aproape de tavanul pictat, încât, dacă aș fi întins mâna, aș fi putut atinge amorașii auriți care împodobeau plafonul. Dar eu nu știam că sunt amorași. Credeam că sunt îngeri. Aveam sentimentul profund că aș fi într-o biserică. De altfel, mi-am făcut și cruce.
-Cum a ajuns băiatul de la ţară, care mergea cu vaca, desculţ, să ia masa cu Regina Angliei?
-Învățând, învățând, învățând…
-Unii spun că marii actori se nasc, alţii sunt de părere că pot fi „modelaţi”. Ce calităţi trebuie să aibă un astfel de om?
-Dacă ar exista o rețetă despre cum să modelezi un mare talent, cred că am găsi-o pe Google.
-Care consideraţi că a fost cea mai bună perioadă a teatrului românesc şi cum vedeţi condiţia tânărului actor de astăzi?
-Teatrul românesc nu a dus niciodată lipsă de aprecierea publicului. Nici măcar în vremurile de restriște ale războiului. Un actor tânăr și talentat n-o să moară niciodată de foame.
-Aţi avut destule ocazii să părăsiţi definitiv România? De ce n-aţi făcut-o?
-Nu mi-am părăsit niciodată și nu îmi voi părăsi niciodată țara. Sunt legat ombilical de ea.
-De ce vă temeţi cel mai tare în viaţă?
-De prostie.
-La 95 de ani continuaţi să rămâneţi aproape de scenă. Există un secret al acestei longevităţi?
-Iubirea! Nimic nu e mai dezastruos decât infirmitatea inimii.
–––––––––––––––––––––––––––
„Agamiţă Dandanache mi-a pus cele mai mari probleme. Mi-au trebuit 140 de spectacole până să pot intra bine în acest personaj”
Radu Beligan, despre rolul din „O scrisoare pierdută”, de I.L. Caragiale
–––––––––––––––––––––––––––
Fragmente din spectacolul „Confesiuni despre viaţă şi artă”
*„Sunt multe probleme care-i neliniştesc pe bieţii actori de pretutindeni. Se ştie, de pildă, că sunt foarte
superstiţioşi. Românii nu vor cu niciun chip să le spui ‘Succes!‘ în seara premierei, ci ‘Baftă!’. Francezilor trebuie să le spui ‘Merde!‘. În Anglia, ca să-i urezi succes unui actor, trebuie să-i doreşti să-şi rupă un picior: ‘Break a leg!‘. Expresia e de pe vremea lui Shakespeare. Se pare că un actor chiar şi-a rupt piciorul şi a jucat, în ciuda fracturii, atât de bine, că a rămas celebru”.
*”George Bernard Shaw a trăit până la vârsta de 94 de ani. Consecvent originalităţii lui, a avut grijă să-şi scrie singur epitaful. În locuinţa lui din Ayot Saint Lawrance, ghidul mi-a arătat în bibliotecă ciorna acestui epitaf. Suna aşa: ‘Am ştiut că, dacă mă mai învârtesc mult pe aici, o să mi se întâmple şi aşa ceva’”.
*”Tolstoi i-a scris odată lui Cehov: ‘Piesele lui Shakespeare sunt destul de proaste, dar ale dumitale sunt şi mai rele’. În 1933, Fred Astaire dădea prima lui probă în studiourile Metro-Goldwyn-Mayer. Directorul studioului şi-a notat: ‘Nu poate juca. Cam chelios. Ştie puţin să danseze’. Fred Astaire a păstrat toată viaţa această notiţă deasupra şemineului din faimoasa lui locuinţă din Beverly Hills. Da, nu-i poţi convinge de valoarea ta în artă decât cu multă trudă!”.
*„În Armenia, la poalele muntelui Ararat, se află un cimitir în care datele de pe cruci, dintre naştere şi moarte, însumează trei, cinci, cel mult şapte ani. Turiştii îl întreabă pe ghid dacă este un cimitir de copii. ‘Nu, este un cimitir de oameni mari şi aici oamenii chiar se bucură de o mare longevitate. Dar la noi există o veche tradiţie: pe cruce sunt adunate numai zilele în care ai fost fericit în viaţă‘. Cred că dacă aş fi obligat să mă supun acestei tradiţii, aş aduna cei şase ani petrecuţi la Teatrul de Comedie”.
*”Sunt mulţi oameni foarte bogaţi în România. Unii dintre ei nu ştiu ce să facă cu banii. Am văzut-o cu ochii mei. Ei bine, mă credeţi sau nu, n-aş da pe toţi banii lor autograful pe care autorul ‘Rinocerilor‘ mi l-a scris în româneşte (…): ‘Pentru Radu Beligan, cu o mare prietenie şi cu tot aşa de mare recunoştinţă’. Şi nu aş da nici autograful (…) lui Salvador Dali, pe care mi l-a dat el la New York, pe un superb album. ‘Păstrează-l bine‘, mi-a spus Dali. ‘După moartea mea, îl vei vinde la licitaţie‘. Ca să fiu sigur că nu o să mi-l fure cineva, l-am trimis fetei mele din Australia, să mi-l păstreze”.
