Vă mărturisesc că m-am gândit mult înainte de a scrie acest text. Am cântărit argumente pro sau contra, utilitate sau inutilitate, probabilitatea, tipul și forma reacțiilor. În cele din urmă, am decis că cel mai mult contează modul în care semeni ai noștri resimt solidaritatea cu ei, dincolo de modul formal, pur declarativ. Mai cred că Nunu Brilinsky merită acest gen de solidaritate – cel puțin din partea mea, un destul de constant adversar al său, în diverse timpuri, situații și pe diverse paliere. A fost însă vorba nu de adversități ireductibile, constanța fiind totuși o relație corectă, caracterizată, de la o vreme încoace, de un zâmbet complice – determinat tocmai de conștientizarea pozițiilor noastre incongruente.
După această cam lungă introducere, vă voi spune că lui Nunu Brilinsky i s-au adus diferite acuze, pe un site de socializare. Nu voi glosa aici pe identități și motivații, nu doresc să intru în același gen de polemici. Tonul și vehemența postărilor m-au deranjat, fiind deliberat omise aspecte pe care oricine ar dori să-și formeze o impresie ar trebui, cred eu, să le știe.
Ne cunoaștem din 1991. Este omul care mi-a filmat reportajele cu care am fost ulterior admis în colectivul de la TV Deva. Nu puține ne-au fost ciocnirile – temperamentul său este numai bun pentru polemică. De la ilustrația muzicală care însoțea un material despre o biserică de lemn arsă, pe la Vărmaga mi se pare, la tipuri de cadre cinematografice. Mai apoi au fost dacii – valorizați de Nunu mai presus de toate, eu fiind mai degrabă un adept al romanității, fără însă a contesta atributele unei civilizații pentru a cărei reprimare s-a mișcat – totuși! – un Imperiu, cu împăratul său în frunte. Contează, zic eu, și calibrul adversarului… Aici orice poate fi adus în discuție, numai buna sa credință nu, dincolo de toate cauzele îmbrățișate poate excesiv. Am fost însă și martorul îndulcirii tonului de către Nunu, pe măsură ce postura sa a fost alta, a celui implicat oficial. Am regăsit omul analitic și ponderat, care fără a fi istoric a înțeles perfect rigoarea științifică și necesitatea lipsei de vehemență. Un punct sensibil, asupra căruia aș vrea să mă opresc – sunt convins că atașat fiind de Sarmizegetusa Regia, văzând jaful, nepăsarea și degradarea, Nunu a sperat, cu fiecare schimbare de regim, că vreun politican de vârf va trece dincolo de cuvintele sforăitoare și de declarațiile de campanie, de derapajele lingvistice interesate, de tip “noi suntem daci!” și se va gândi cum să facă ceva concret. A sperat că Emil Boc, fiind primul premier care ajunge la Sarmizegetusa Regia, va mișca vreun deget. Sau Elena Udrea, sau Kelemen Hunor. Nu a fost cazul. În ceea ce mă privește, cunosc perfect cele două ipostaze – cea de jurnalist și cea de om implicat nu în politică, ci într-o postură de decizie, când nimic nu mai este atât de simplu și când bunele intenții, fie ele și hei-rupiste, nu se mai potrivesc cu inerția sistemului, conglomeratul de interese sau relele-intenții. Am spus-o și o repet – sunt foarte puțini oamenii politici care se pot ridica deasupra unui electoralism de duzină. În mecanismele României de azi, ai de ales – recurgi la sprijinul lor, cu tot riscul, sau renunți. Personal – vedeți, accentuez permanent pe percepția personală, nu generalizez – cred că după ce Nunu a ocupat ceva funcții, nu mari și nu aducătoare de averi, lucrurile la cetățile dacice s-au schimbat în sensul bun. După zeci de ani de devastări și furturi, nu putea răsturna munții – fie el și dac, rol pe care și-l asumă totuși cu detașare și umor.
Din păcate, România de azi este foarte puțin obișnuită cu oameni bine intenționați. Orice devine dubios, fiecare gest ascunde infracționalul și deci merită compromis. Din păcate, în multe cazuri așa este. În unele însă nu. A distruge fără discernământ nu mai este bună-intenție, ci doar o altă fațetă a lipsei de responsabilitate. În fond, Nunu Brilinsky putea rămâne dac până la moarte, iar Sarmizegetusa Regia administrată de cineva care fundamental nu înțelegea nimic din ceea ce se petrece acolo. Exemple avem nenumărate.
