Îmi trăiesc insignifianţa în durerea repetabilă adusă de moartea lui Isus. Învăţătorul făcător de minuni nu mai este. A fost ucis de nemernicia oamenilor. A fost omorât de noi, în batjocora coroanei de ghimpi şi chinul cărnii sfăşiate în piroanele care-L ţineau aninat pe cruce. Sunt descumpănit în faţa imaginii incomplete a Sfântei Treimi. Isus e mort şi îngropat.
Săptămâna Mare se mântuie din nou cu un week-end negru. O zi, o oră, o secundă fără Isus sunt de neconceput. Şi totuşi , trei zile în fiecare an, Domnul, leş învelit în giulgiu, e nevoit să ne lasă singuri. Noi de câte ori şi cât timp îl părăsim voit pe EL? După sacrificiul primordial, avem trei zile să ne rugăm. Să ne reculegem. Să ne căim. Ştiu! E dintotdeauna un target greu de îndeplinit pentru omenire. Am trecut, trecem şi vom trece nepăsători prin păcat. Muşcăm fructul oprit până la sâmbure. Nimic nu ne ţine departe de tainele murdare şi lumeşti. Prohibiţiile la păcat impuse de Biserică în timpuri s-au terminat toate în păcatul şi mai mare al vărsării de sânge. OMUL rămâne tributarul incurabil al viciului.
Îi desfid însă pe cei care susţin că suntem mai păcătoşi decât acum un secol sau un mileniu. Nu cred o iotă din această teorie. Ne-am emancipat doar în neruşinare. Facem din PĂCATELE noastre un stindard. Azi se dă la televizor în prime-time ceea ce acum nici o sută de ani se ascundea sub lacătul tainei. Tehnologia face zilnic pentru noi bilanţul păcătoşilor. Făcăleţul audio-vizualului scormoneşte în dejecţiile umanităţii noastre scoţând într-o interminabilă serie-neagră la suprafaţă crima, incestul, furtul, preacurvia, minciuna şi mizeria, într-un cuvânt lumea PĂCATULUI în care trăim. Camera ascunsă trece de ultima pânză albă a decenţei şi pornografiază în masă vieţi şi destine desfrânate ce altfel ar fi rămas în veci ascunse cunoaşterii noastre. Omenirea stă crăcănată indecent sub lumina reflectoarelor şi nu ne vine să credem că încă nu a venit peste noi Potopul.
Isus e mort. Am în mână o lumânare stinsă. Fără flacără, e un obiect tern ca o credinţă mimată. Nu poţi cumpăra credinţa. Nu o poţi câştiga prin vot. Nu o dobândeşti invocând-o ca unitate de forţă în lumea mică a luptei pentru influenţă din sânul comunităţilor religioase. Credinţa e un cordon obilical spiritual între tine şi Dumnezeu. Te hrăneşti prin ea. Deşi încearcă, mulţi nu o vor cunoaşte niciodată. Foarte puţini vor fi cei care văd cu adevărat lumina. Aţi observat? Bisericile sunt pline de oameni în vârstă. Să fie doar frica de moarte a senectuţii motivul pentru care ne apropiem de credinţă doar la bătrâneţe? Nu contează ! O clipă de credinţă adevărată te poate ierta şi pe patul de moarte de păcatele unei vieţi, până atunci, irosite. Te pierde însă o viaţă întregă trăită sub falsă smerenie.
Isus e mort. A murit pentru noi. O secundă, o oră , o zi, o viaţă avem să căutăm numitorul comun al credinţei noastre ce ne învaţă să fim mai buni, mai înţelegători, mai smeriţi. Îi datorăm măcar atât Mântuitorului. Fiţi liniştiţi ! Ca întotdeauna, noi vom fi cei răsplătiţi. Alchimia divină a Reînvierii Mântuitorului ne va chema să luăm lumină, ne vom simţi, ca drept credincioşi, părtaşi la o minune purificatoare şi o mulţumire inexplicabilă va dilua încrâncenarea lumească din noi.
Paşte fericit ! (cover text)
