Vineri. Femeia, cu destul de multă şcoală la activ, se îndreaptă spre mine. „Doamne, ce pot face ăştia cu Cioabă…” se plânse ea. „De ce vă uitaţi?” o întreb, oferindu-i implicit soluţia. „Păi dacă toţi vorbesc…” bătu ea în retragere fâstâcită. Nu am continuat discuţia. Nu mă interesa nici Cioabă şi nici cei care stăteau încremeniţi să vadă ce şi cum – cu Cioabă sau cu Sergiu Nicolaescu, altă mostră de prostie televizuală românească dusă în extrem. Biata mamă a fetelor Gabor a fost picătura care a umplut paharul unei săptămâni penibile şi stupide din punct de vedere al prestaţiei presei româneşti – sau cel puţin a unei bune părţi a ei.
Am citit apoi textul jurnalistului Ştefan Ciocan, în care se face trimitere, parţial, spre aceste teme debusolante tratate de o presă din ce în ce mai debusolată ea însăşi de scăderea tirajelor, a audienţelor şi a fragilei pieţe de publicitate. Colegul meu de pagină Nicolae Stanciu, scârbit, semnalează acelaşi grav şi general derapaj profesional. Comentatori avizaţi de pe reţelele de socializare se grăbesc să-i aprobe – da, atmosfera presei româneşti a devenit, cu foarte mici excepţii, irespirabilă.
Plecat de pe TVR din varii motive, am revenit la jurnalul postului public, care mi se pare acum cel mai echilibrat, cu păstrarea regulilor de redactare ale unui reportaj filmat şi cu abordări rezonabile. Mă mai uit la emisiunea lui Moise Guran, tot pe postul public, şi cam atât. De luni bune de zile am renunţat la talk-show-urile interminabile şi la buletinele de ştiri ale aşa-ziselor „televiziuni de ştiri”, pline de breaking-news-uri aiuritoare, cu maniere de redactare destinate parcă persoanelor cu retard mintal.
Tâmpirea a început-o demult de tot PRO TV, cu ale sale Ştiri de la ora 5, pline de sânge, violuri şi topoare în căpăţâni de nefericiţi selectaţi democratic din toate colţurile ţării şi mai apoi de prin locurile unde ajungeau românii porniţi spre căpătuire prin lumea largă. Rafinamentul maxim a fost atins de OTV-ul lui Dan Diaconescu, cu magdatoleaciumac şi serialul macabru Elodia, dar asta nu înseamnă că parada programelor cretinizante se poate rezuma la genul emisiuni şi ştiri horror. O, nicidecum. Puzderia de aşa-zise reality-show-uri în care diverse cupluri se îmbârligă şi se dezbârligă abracadabrant, sub privirile mamelor, bunicilor, nurorilor sau ale vreunui guru al modei desăvârşesc cu generozitate peisajul televizual românesc, devenit, de la un anumit nivel de educaţie în sus, irespirabil.
Dar să nu ne iluzionăm. Acel nivel de educaţie coboară cu repeziciune, umplând golul lăsat de din ce în ce mai puţinii telespectatori cu ceva şcoală, sătui să asiste neputincioşi la prostirea în masă a bravului şi viteazului popor român, popor de bunăseamă ales, dacă nu de vreo divinitate acceptată, atunci măcar de zicerile de tip Pavel Coruţ şi a altor corifei care propovăduiesc cum că vom fi iară ce-am fost şi mai mult decât atât…
Un recent studiu publicat de revista Capital arată că se face din ce în ce mai mult simţită calitatea proastă a pregătirii profesionale a populaţiei tinere, ca efect al degradării continue a sistemului educaţional. România performează nu prin aplicarea unor reguli ferme, ci prin excepţie – unii chiar cred că învâţând şi fiind serioşi pot avea succes în viaţă pe teritoriul României. Numai că se conving repede de contrariu şi o părăsesc…
Intoxicată în masă cu doze letale de prostie televizată, populaţia rămasă pierde pe zi ce trece tot mai multe şanse să performeze normal în comparaţie cu celelalte ţări ale UE.
Noi avem acel proverb: când doi spun că eşti beat, du-te şi te culcă. Când aproape toate ţările de la vest de noi refuză cu încăpăţânare să aibă de-a face cu români şi bulgari, chiar nu ne gândim că dincolo de limitările lor, s-ar putea să aibă şi ceva dreptate…?
