Eşti devean dacă… Am scris un editorial pornind de la acest grup de pe facebook. Oamenii se identifică în diferite moduri şi din diverse considerente cu Deva. Îşi iubesc oraşul – chit că această iubire îmbracă şi ea maniere extrem de personale. Cum se implică însă oamenii în viaţa oraşului, dincolo de a constata că eşti devean dacă… sau că îţi iubeşti oraşul?
Premisele sunt aceleaşi de la iubirea de patrie. Cred că dragostea de o ţară sau un oraş trebuie cultivată şi personalizată, nu transportată într-un abstract patriotard, bun pentru discursuri găunoase, potrivite pentru uzul celor cu mai puţin de patru clase. Iar comunismul, în pofida declaraţiilor oficiale, a transformat oraşele – cu foarte mici excepţii – în structuri uniforme, de tip cartiere-dormitor, unde nu mai aveai ce să iubeşti. Au avut noroc cei din marile oraşe, atât cât au avut – încă vreo cinci ani de ceauşism înfloritor şi oraşe precum Sibiul, Clujul sau Timişoara şi-ar fi văzut centrele istorice rase de pe faţa Pământului spre a face loc centrelor civice, reci şi depersonalizate. Nu degeaba cele mai atrăgătoare terase sunt, în Deva şi aiurea, în aşa-numitele centre vechi (acolo unde binenţeles au rămas) şi nu prin centre civice identice la Hunedoara, Piteşti, Ploieşti sau Reşiţa.
Am avut dimensiunea unei adevărate vieţi a oraşului prin 1988. Eram proaspăt inginer stagiar într-o firmă ce aparţinea de GIGCL – adică Grupul întreprinderilor de gospodărie comunală şi locativă. Şeful acestui răposat GIGCL, om aflat acum la mare cinste pentru nu ştiu exact ce merite, pentru că atunci era poreclit stalinistul, avea o obsesie – anume că TESA nu munceşte! Personalul TESA era personalul tehnic, economic, servicii, administrativ, adică în general cei cu studii superioare. Deşi regimul Ceauşescu scotea pe bandă rulantă în special ingineri, bieţii de ei nu aveau nici o vină că erau în exces – facultăţile de psihologie, sociologie sau jurnalism erau practic desfiinţate, aşa că ce să te faci – inginer! Aşa că respectivul director a inventat joia productivă – adică în fiecare joi din săptămână TESA mergea la munca de jos: demolări de case, cules de porumb, cosit de in (da-da!), igienizat cătune părăsite, precum Curpenii Silvaşului, unde personajul dorea să facă o gospodărie-anexă, curăţat de material provenit din demolări (adică dat jos resturi de mortar de pe cărămizi vechi!) şi alte asemenea.
Prin 1988 deci demolam o casă de pe strada Avram Iancu din Deva, lângă parc, cam acolo unde este astăzi Trezoreria. Eram cu alţi colegi ingineri, în salopete, dădeam cu barosul în ziduri, căram ţigle şi alte materiale, mă rog, tot ce face un muncitor necalificat. Ceea ce nu ştiam era că respectiva casă aparţinea familiei Fodor, adică tocmai croitorului la care mergeam cu tatăl meu să-mi fac pantaloni încă de la şase ani, când m-am mutat în Deva. Ghinionul sau norocul meu – pe ceea ce mai rămăsese din scările casei pe care o demolam a coborât proprietarul, croitorul Fodor adică. Avea faţa tristă, a ridicat ochii şi m-a văzut. Măi Gruiane, mi s-a adresat, mi-a spus taică-tău că eşti inginer, şi tu ce faci – îmi dărâmi casa…
A ieşit din curte încet, iar eu am avut pentru prima dată dimensiunea a ceea ce înseamnă un loc al tău, cu amintiri şi viaţă. Adică ceea ce avuseseră sute, poate mii de cetăţeni ai Devei care şi-au văzut casele distruse, prin Ceangăi sau prin zona centrală, case care dacă ar fi fost renovate ar fi făcut ca centrul vechi al Devei şi implicit personalitatea oraşului să fie mai complete. Atunci mi-am dat seama că iubindu-mi oraşul, iubesc de fapt acea viaţă perpetuată de către cei care, prin ani, au încercat să-l facă funcţional, frumos şi cu personalitate aparte – înrudit şi totuşi diferit de alte oraşe transilvane. (va urma)
