Categoric, poveştile pot fi mai noi sau mai vechi, mai lungi sau mai scurte, cu tâlc sau fără. Pentru cine se întreabă cum ar putea fi cea de faţă, voi spune că poate fi interpretată în cheie de fabulă fără morală. Morala rezultă totuşi, pentru că uneori ai parte de situaţii nebănuite, care se constituie în motive de reflecţie. Pentru mine, un asemenea moment s-a petrecut şi pe 3 mai, în după-amiaza de sâmbătă a Serbărilor Devei.
Pe scenă, ansamblul All’s Choir, interpretând un potpuriu de melodii din muzica popoarelor. Tineri, frumoşi, exuberanţi, soliste şi solişti de operă, veniţi la Deva special pentru aceste serbări, au beneficiat de norocul unei după-amieze frumoase, în care ploaia a ocolit oraşul. Stăteam lângă scenă, relativ mulţumit că numărul celor care îşi dădeau seama de calitatea ansamblului sporea. Lângă mine, bunul şi vechiul prieten Nicolae Gavrea, devenit, de când cu Opera Nights, un ascultător destul de avizat – totuşi, nu despre el este vorba, ci despre aspectul asupra căruia m-a făcut atent. Anume că sprijinite de gardul care împrejmuia scena, vreo 15 fetiţe se bucurau de momentul artistic, nu doar aşa, în trecere, ci cu plăcerea evidentă produsă de ritmurile melodioase ale pieselor Cielito Lindo sau Hava Naghila. Uite, zice el, ştii de unde sunt fetele? De la liceul sportiv, gimnaste…
În acel moment am devenit mai atent. Cum spuneam, publicul era destul de numeros pentru Deva şi pentru un astfel de spectacol, însă tinerii erau puţini. Grupul compact al micuţelor gimnaste făcea notă discordantă, prin atenţia şi bucuria cu care ascultau muzica. Poate or fi căpătat educaţia muzicală în timpul lungilor antrenamente de sol, care se produce de obicei pe fond muzical şi piese atent selecţionate. Poate or fi având vreun profesor sau profesoară de muzică pe post de ultim mohican – nu pot să ştiu, pentru că cei care mai fac educaţie muzicală în ziua de astăzi sunt puţini, dacă ar fi să ne luăm după prezenţa elevilor la concerte. Am renunţat să mă întreb de ce şi am devenit brusc foarte bine-dispus. Mai ai ciocolată? m-a întrebat prietenul meu. Cumpărasem nişte cutii de ciocolată pentru copiii care cântaseră anterior pe scenă. Rămăseseră vreo două cutii. Am chemat fetiţele şi le-am oferit ciocolată, cu convingerea – desigur exagerată – că bucuria de pe chipurile lor, în timp ce ascultau ansamblul All’s Choir, a fost cel mai frumos moment al acelei după-amieze de 3 mai.
