S-au vehiculat noţiuni tehnice pe care unii nu le înţelegeau. Ca de exemplu givraj. Au fost preferaţi invitaţi neaveniţi, fără experienţă, care vorbeau aiurea de vechimea avionului, fără să ştie noţiunea de resursă de zbor, în locul unor piloţi care ar fi putut vorbi despre cauzele accidentului în cunoştinţă de cauză. Târziu a apărut pilotul care a explicat cum funcţionează aparatul BN2 şi cât de sigur este.
S-au făcut emisiuni interminabile. S-au spus de toate, de la lucruri inteligente la tâmpenii paranormale, venite pe filiera posturilor de tip OTV, cu premoniţii, previziuni, scenarite maladive şi alte asemenea. S-a parcurs tot traseul simbolic de la ticăloşi absoluţi la eroi. Recunosc, moartea acelei fete, de vârsta fiicei mele, m-a făcut să strâng pumnii de revoltă. Mi-aş fi dorit să scape cu viaţă şi Adrian Iovan, binenţeles, dar moartea fetei a avut un efect mai puternic, fiind – in extremis – drama tinerilor care încearcă să-şi croiască drum în viaţă pe cont propriu.
Şi încă nu s-a terminat.
Toate vorbele, dezbaterile, adevărurile şi aiurelile spuse de la prăbuşirea în Apuseni a avionului BN2 aparţin presei. Nu pot fi de acord cu toate, însă nu despre deficienţele jurnaliştilor doresc să vorbesc aici şi pot fi de acord cu faptul că presiunea presei a fost în acest caz esenţială în încercarea de a descâlci iţele unui accident grav, care era – poate – evitabil, dar care s-a transformat într-un dezastru, prin modul în care a fost pusă în operă acţiunea de salvare. Care acţiune de salvare nu începe cu vreun apel la 112, ci cu modul în care a fost conceput sistemul, în care au fost promovaţi oamenii, în care hotărâri de guvern s-au intercalat cu ordine ale ministrului, având ca rezultat haosul atât de caracteristic României.
Voi risca să spun că în absenţa presingului constant, obsesiv, făcut de presa care totuşi s-a menţinut în limitele unei anumite decenţe, totul ar fi fost muşamalizat prin declaraţii tiribombiste făcute de oameni obişnuiţi să bată apa-n piuă prin studiouri.
Presa a preluat rolul unor instituţii vitale ale statului, a căror lipsă de eficienţă a fost posibilă pe fondul unei deprofesionalizări constante, cultivate cu o la fel de mare lipsă de responsabilitate. Un sătean din Apuseni a fost infinit mai util accidentaţilor prin comparaţie cu mecanismul super-sofisticat despre care aflăm periodic câte ceva, în cuvinte neinteligibile, pentru că este secret de stat. Acel om din sat reprezintă societatea civilă, care în multe cazuri ajunge să se substituie oficialului, să formeze un mecanism paralel cu cel instituţionalizat, în care nu mai are încredere. Aliatul de bază a fost presa, aşa cum este ea, imperfectă. Dar cu băieţi şi fete care s-au căţărat şi ei prin munţi. Să aducă imagini, să ia fotografii, unii făcând eforturi evidente să relateze profesional, fără patetism inutil, fără speculaţii riscante. În studiouri, subiectul a fost efectiv tocat, forţând reacţii oficiale care altfel nu ar fi existat. Tăcerea diferiţilor purtători de cuvânt a fost penibilă, comunicatele erau redactate parcă pentru a nu spune nimic, astfel încât doar insistenţele jurnalistice au contat cu adevărat. Noi am aflat totul exclusiv din presă. Dacă nu era presa, încerc să-mi imaginez ce am fi ştiut…
Jurnaliştii şi cetăţenii au fost cei care binemerită în acest caz şi din păcate (sau din fericire…?) au arătat încă o dată decuplarea existentă între agendele publică şi politică.
