Acum, nu că vreau să fac eu pe nebunul, dar trebuie să vă spun că prin studenţie primisem un colant elveţian, rotund, cu diametrul de vreo zece centimetri, numai bun de lipit pe vreo scurtă de ski. Ce scria pe el – „tous sports, tout loisir”. Mi-a plăcut mie teribil cuvântul ăla franţuzesc, loisir – şi uite că l-am ţinut minte. Deci, LOISIR [pronunţat LOAZÍR] s. n. timp liber (al cuiva). ♢ folosire optimă a timpului liber, potrivit dorinţelor şi înclinaţiilor individului. (< fr. loisir) – aşa zice DEXOnline.
Îmi folosesc timpul liber, printre altele, plimbându-mă cu bicicleta. Au încercat unii să mă convingă să merg la sală – vă spun cu mâna pe inimă, mă plictisesc! Alergări pe loc, tras de fiarele alea, ridicat, împins, nu! Nu-i de mine, e prea static. Adică nu că ai sta neapărat, dar nu vezi nimic nou, transpiri acolo cu gândul la kilogramele în plus. Fiecare cu gustul său – Doamne-fereşte să încerc eu să modific gusturile cuiva. Aşa că mă plimb cu bicicleta. Am redescoperit bicicleta după ce în primăvara anului trecut lui Petru Mărginean i-a venit ideea să-şi lanseze candidatura pentru Primăria Deva printr-un marş pe biciclete.
Oraşul văzut de pe bicicletă e mai altfel. În primul rând mai mic, că fără să te grăbeşti, tot scoţi uşor o medie de 10 – 15 kilometri pe oră – nu trece prea mult timp până ajungi dintr-o parte în alta a Devei. Cu timpul, înveţi să alegi străzile cele mai puţin aglomerate şi mai liniştite, te saluţi cu alţi biciclişti, fără să-i cunoşti, pentru că a luat naştere un anume gen de solidaritate ciclistă, nu contează vârsta, costumaţia şi nici tipul bicicletei, doar pasiunea comună.
Autostrada a mai eliberat puţin DN7 de presiunea TIR-urilor, dar asta nu înseamnă deloc că ciclismul a devenit un sport sigur, iar plimbarea, o neapărată relaxare. Nici pe departe! Doar după-amiezele de sâmbătă şi duminică oferă detaşarea rutieră necesară ciclismului, atât în interiorul cât şi în exteriorul oraşului. În interior însă, lucrurile stau puţin mai complicat.
Cum spuneam într-un text anterior, trebuie să accept că din postura de jurnalist este uneori foarte uşor să critici, fără să încerci să plasezi puţin lucrurile în context. S-a spus de multe ori, în ultima vreme, ceva de genul: „vrem piste pentru biciclişti!” Am parcurs, pedalând, bulevardele şi străzile Devei, o mare parte din ele. Din păcate, viziunea „rutieră”, ca să zic aşa, din ultimii ani a transformat arterele centrale ale oraşului în parcări, care sugrumă practic până şi traficul auto. A te apuca acum să trasezi nişte linii albe la marginea benzilor de circulaţie, şi aşa reduse, de pe bulevardul Decebal spre exemplu, sau de pe 22 Decembrie echivalează exact cu expresia „hai să ne facem că facem”. Cicliştii nu vor fi mai protejaţi şi nici automobiliştii mai fericiţi – ba chiar dimpotrivă, aş putea spune. Mă tem că agresivitatea şoferilor ar creşte – şi fiind eu însumi şofer, îi pot înţelege. (Apropo – cei mai agresivi în trafic sunt o parte a taximetriştilor, în special cei foarte tineri, impertinenţi şi echivalând talentul de a conduce exclusiv cu parcarea în bandă cu avariile aprinse, neacordarea de prioritate şi viteza excesivă, combinată cu intratul pe două roţi în sensurile giratorii).
Pasajul preconizat a se construi pe bulevardul Decebal, în zona numită Opera, ar putea schimba puţin lucrurile. Practic, pentru a introduce piste de biciclişti funcţionale, este nevoie de răbdare şi apel la logică, nu de pripeală – că vom avea piste pentru biciclete de tipul celei de pe bd. Iuliu Maniu, un trotuar împărţit la repezeală în jumătate acum câţiva ani, ca să arătăm că uite, gata, s-a făcut…
Se poate face însă altceva – anume identificarea străzilor cu trafic redus şi includerea lor într-un circuit neoficial, recomandat celor care doresc să-şi vadă oraşul pedalând. Spre exemplu, telecabină – străzile Aurel Vlaicu, Lucian Blaga, Simion Bărnuţiu, Călugăreni, Eminescu. Aşa, de loisir…
