Când moare un militar ucis în Afganistan sau în Irak, militarii rămași în viață se solidarizează cu el – prin acele gesturi simbolice, de a i se aduce trupul în țară, învelit în drapel, de a i se da onorul, de a se trage salve de tun și de a se rosti discursuri mai mult sau mai puțin inspirate. Poate că celui dus de pe această lume nu-i mai folosesc toate astea, care adesea se fac pentru ceilalți, cei rămași, pentru a le da convingerea, încrederea că sacrificiul lor nu este zadarnic, că nu mor doar ca niște bancheri sau fabricanți de armament să-și frece încântați mâinile.
Ziariștii sunt mult mai puțini decât militarii. Armele lor sunt redutabile, dar cuvântul rămâne glonț doar la modul simbolic. Prin teatre de operațiuni sau pe frontul libertății de expresie, ziaristul este neînarmat. Sau armele lui sunt pixul, laptopul, aparatul foto sau cel de filmat. Sau creionul, ca în cazul jurnaliștilor de la Charlie Hebdo din Paris, care au plătit cu viața dreptul lor și al nostru, al celorlalți jurnaliști, de a fi critici într-o societate care se definește inclusiv prin libertatea de expresie.
Am auzit și am citit opinii cum că doar știm cât de fanatici sunt ăia, așa că de ce îi provocăm? Că noi suntem de vină, că e normal să reacționeze etc. etc. Eu cred că nu e normal să reacționeze omorând oameni. Mai cred că acele caricaturi ironizau ceva – un defect, un mod impropriu de acțiune. O societate care în numele unui ideal religios permite derapaje grave, care intră în coliziune cu valorile promovate de alte tipuri de civilizație poate că poate fi criticată. Cele mai grave derapaje sunt cele ideologice și religioase, aici oamenii devin incontrolabili. Cele mai crude războaie au fost cele motivate de credință, de Dumnezeul meu opus Dumnezeului lor, de rasa mea opusă rasei lor. Omul este sensibil la bani sau la averi, dar este hipersensibil la simboluri. Atunci devine fiară. Atunci cel care nu crede ca noi trebuie pus la zid, ostracizat și la rigoare, ucis! Nu cu argumente, nu cu finețuri, ci cu akm-ul. De curiozitate, m-am uitat pe google. Am căutat caricaturi cu Iisus Christos, să văd dacă nu cumva Profetul este singurul ironizat. Există multe astfel de caricaturi, care uneori pot leza sensibilități. Care pot declanșa revoltă. Care fac ca toleranța să fie greu de practicat. Și totuși, nu am auzit ca un comando să ucidă pentru rațiuni religioase creștine. Sau nu în ultima sută de ani. În aceeași logică, circulă multe bancuri cu evrei. Evrei numiți adesea, peiorativ, jidani. Și totuși, nu am auzit de vreun comando evreiesc care să ucidă în numele religiei mozaice. Citeam un scurt text semnat pe facebook de Petru Clej, jurnalist român cunoscut, care se întreba cum ar fi reacționat planeta dacă în loc de Allah Akbar atentatorii ar fi fost auziți strigând „Shema Yisrael, Adonai Elocheinu, Adonai Echad„…?
A îi lăsa în pace echivalează cu a ceda în fața unei amenințări nerostite. A ceda a priori, a crea un precedent care ar deveni periculos. Și dacă într-o zi unui grup de extremiști, nu neapărat islamici, pot fi de dreapta sau de stânga, ultra-naționaliști de toate culorile, ultra-credincioși de orice confesiune, dacă deci într-o zi unui asemenea grup i-ar trece prin cap să ne ceară să credem în ce vor ei? Cum vor ei, în forma în care o pot impune, pentru că noi nu vrem să-i supărăm… Poate părea exagerare, dar este tipicul după care încep toate derapajele – un pas mic, urmat de unul mare. Pe sistemul un român fură – românii sunt hoți!
Cred că asemeni militarilor, breasla noastră, fragmentată cum este, debusolată cum este, supusă presiunilor de tot felul și făcând fel de fel de jocuri, ar trebui să dea dovadă de solidaritate. Cu cei de la Charlie Hebdo, în numele libertății de expresie.
