Primul sfânt al Bisericii Creştine Universale, beatificat la Vatican de actualul Papă Francisc, chiar la începutul pontificatului său, a fost un martir român de neam princiar – Monseniorul Vladimir Ghika (1873-1954). Până acum, însă, a rămas complet necunoscut faptul că, în vâltoarea celui de-al Doilea Război Mondial, acest autentic mărturisitor al lui Christos şi apostol al carităţii a vizitat Deva, într-o împrejurare cu totul specială, alături de viitorul expert N.A.S.A. şi O.N.U., Augustin Iuliu Petre (1923-1999)
Un prinţ luminat, în slujba celor oropsiţi
Deopotrivă prinţ, preot, călugăr, misionar, filosof, scriitor, pictor, diplomat şi martir, Monseniorul Vladimir Ghika a fost o personalitate universală, ilustrând în cel mai pur mod virtuţile creştine, ideea de ecumenism şi propovăduire vie a Evangheliei. S-a născut la Constantinopol, în ziua de Crăciun a anului 1873, ca fiu al prinţului Ion Ghika, diplomat al României la Poarta Otomană. Cobora dintr-o veche familie domnească ce dăduse Ţărilor Române nu mai puţin de zece principi. Bunicul său fusese ultimul domn al Moldovei, Grigore Ghika al X-lea.
După Războiul de Independenţă, la 1878, se stabileşte împreună cu familia în Franţa, patria mamei sale. Aici, a primit o educaţie aleasă, în ştiinţe, litere, drept, medicină şi filosofie, sub tutela şcolilor din Paris şi Toulouse. Dovedindu-se un spirit de un misticism profund, la vârsta de 24 ani, tânărul prinţ Vladimir a făcut profesiune de credinţă catolică. După aceea, a urmat studii clericale la Universitatea Dominicană „Sf. Toma d’Aquino” din Roma, încununate cu două doctorate în teologie şi filosofie scolastică.
Începând cu anul 1906, revine în România. Duce o viaţă de austeritate, aşezând mai presus de toate ajutorarea aproapelui. Fondează primele institute de caritate din ţara noastră, deschide dispensare şi sanatorii în capitală, îngrijeşte bolnavii de holeră din lazareturi. În miezul Răscoalei ţărăneşti de la 1907, organizează primele ambulanţe sanitare pentru răniţi. Pe durata Marelui Război (1914-1918), duce o intensă activitate diplomatică pe lângă Sfântul Scaun Apostolic, în favoarea Antantei.
A îmbrăcat haina Lui Christos, în anul 1923, fiind hirotonit preot la Paris. Timp de peste 15 ani, desfăşoară un rodnic apostolat, în suburbiile cele mai sărace ale Parisului, dar şi în lumea largă, în mijlocul unor comunităţi din Africa, Australia, Argentina, Filipine, Japonia.
Semnul crucii pe fruntea împăratului japonez Hirohito
Se spune că purta o sfântă relicvă cusută în gulerul sutanei – un spin din cununa Lui Christos, ceea ce-i insufla un har tămăduitor. El însuşi povestea, cum, în 1933, a plecat într-o misiune ecumenică în Japonia. Aflând că împăratul Hirohito era mâhnit pentru că nu avea descendenţi pe linie masculină, cere un lucru considerat tabu – să intre în audienţă particulară la monarh. Imposibilul se întâmplă şi, pe parcursul întrevederii, spre disperarea samurailor, l-a binecuvântat pe împărat, cu semnul crucii pe frunte. Dar, ceea ce este curios, exact după nouă luni, i s-a născut un succesor, actualul împărat Akihito.
„Lumânarea a cărei flacără nu descreşte până ce nu va fi ars de tot…”
În anul 1939, după ce străbătuse pământul în lung şi în lat, revine în patrie, ca şi cum ar fi ştiut că suferinţa care va veni peste ţară va face prezenţa lui mai preţioasă aici. De la Papa Pius al XI-lea, a primit dreptul de a oficia Liturghia în ambele rituri – latin şi bizantin, oriunde în lume, în calitate de preot biritual. De fapt, el a devenit sufletul unei devotate activităţi misionar-pastorale în sânul Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică. Se transpunea, astfel, în fapte un postulat al său: „Imită lumânarea a cărei flacără nu descreşte până ce nu va fi ars de tot…”
Mentorul studenţilor ardeleni la Bucureşti
Legăturile dintre clericul Vladimir Ghika şi Deva s-au înfiripat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. La acea vreme, studenţimea transilvăneană din Bucureşti frecventa serile duhovniceşti, organizate la Biserica greco-catolică „Sf. Vasile cel Mare” din Strada Polonă. În anul 1942, la una dintre aceste întâlniri, a fost invitat şi Monseniorul Ghika, pentru a dezbate cu tinerii teme din aria metafizicii. Atunci, l-a remarcat pe studentul ardelean Augustin Iuliu Petre, căruia urma să-i devină un adevărat părinte spiritual. Pornind de la acel episod, marele teolog a acceptat să îndrume un cerc de filosofie pentru un mic grup de studenţi ardeleni ai Universităţii bucureştene, nucleu condus de tânărul Augustin Iuliu Petre.
Vara anului 1943, Deva. A vindecat prin rugăciune un bolnav grav
Dar, un fapt neprevăzut a potrivit ca Monseniorul Vladimir Ghika să călătorească la Deva, în anul 1943, spre a-i alina suferinţele tatălui noului său discipol. Augustin Iuliu Petre, ajuns mai târziu un renumit cercetător în domeniul aeronauticii şi ingineriei spaţiale, apreciat la N.A.S.A. şi O.N.U, va mărturisi, peste timp, cu privire la acest episod: „Prin 1943, tatăl meu suferea de o boală gravă de stomac. Medicii consultaţi erau foarte rezervaţi. Părinţii locuiau în refugiu la Deva. Era necesară o operaţie pe care medicii din localitate nu se încumetau să o facă. Întrucât rezultatele operaţiei, chiar dacă erau făcute în altă parte, erau incerte, am plecat îngrijorat din Bucureşti la Deva. Monseniorul m-a însoţit… Ne-am întâlnit cu toţii la Deva, după operaţie. Verdictul operaţiei nu era încurajator… Monseniorul s-a rugat pentru sănătatea tatălui meu, care a mai trăit după aceasta peste 40 de ani şi a decedat la vârsta de 90 de ani, de cu totul o altă boală… Evident că această vindecare este greu de presupus că a fost întâmplătoare”.
În zilele care au urmat, marele pelerin a vizitat micul oraş de la poalele cetăţii Devei, binecuvântând copiii familiilor nevoiaşe, luaţi sub proteguirea sa duhovnicească, în rugăciunile ridicate la Cer.
Popasul Monseniorului Vladimir Ghika, la Deva, în 1943, a fost imortalizat în câteva fotografii inedite, clişee descoperite de noi, recent, în arhiva Fundaţiei care îi poartă numele.
La încheierea războiului, destinele celor doi s-au despărţit, fără ca legătura spirituală dintre discipolul şi mentorul său să fie curmată.
Tăbliţa nr. 807 din cimitirul Jilava
La încheierea războiului, România urma să fie împinsă pe turnanta bolşevizării. Într-un atare context neprielnic libertăţii de credinţă, datorită legăturilor spirituale cu Vaticanul, Protonotarul apostolic Vladimir Ghika a intrat repede în vizorul poliţiei politice comuniste. Asumându-şi apostolatul, după abdicarea forţată a regelui Mihai I, a refuzat cu încăpăţânare să-şi părăsească patria, atunci când toţi ceilalţi nu căutau cu disperare decât o soluţie de fugă.
Deşi „viforul” comunizării bântuia ţara, a rămas să călăuzească Asociaţia Studenţilor Români Uniţi, fiind un veritabil formator de conştiinţe. Prigonit, fără locuință, adăpostit ilegal de prieteni, el a avut puterea să-i viziteze pe cei scoşi din palate şi îngrămădiţi în subsoluri, familiile celor arestaţi pierdute într-o lume brusc necunoscută. După 1948, Securitatea îl etichetează „antisovietic” şi, datorită neclintirii sale în credinţă, este arestat, la 18 noiembrie 1952. Victimă a unui simulacru de proces, în care era acuzat de „înaltă trădare”, profeticul prelat în lanţuri se apără singur, spunându-le torţionarilor: „A-L iubi pe Dumnezeu înseamnă a găsi putinţa de a fi fericit până şi în cele mai cumplite nenorociri”.
Documente penitenciare publicate recent de istorici dezvăluie că Monseniorul Vladimir Ghika a suportat calvarul închisorii la Jilava. Chiar şi acolo, în iadul temniţei, a adus alinare celorlalţi năpăstuiţi ai soartei, oficiind adesea Liturghia în şoaptă. Martorii spun că îşi începea predicile cu vorbele patriarhului Iacob: „Acest loc este sfânt şi eu nu ştiam”.
Datorită tratamentului inuman la care a fost supus, martirul Ghika se stinge în infirmeria temniţei, în ziua de 17 mai 1954. Trupul i-a fost îngropat în cimitirul celor fără de nume al Jilavei, având la căpătâi doar o tăbliţă, cu nr. 807.
„Un sfânt contemporan cu noi”
Desigur, despre Monseniorul Vladimir Ghica multe mai rămân a fi spuse, însă, portretul acestui suflet hărăzit cu har dumnezeiesc a fost sublim sintetizat de Ana Blandiana: „Un sfânt contemporan cu noi”.
După anul 1989, luând aminte la pilduitoarea sa viaţă, Arhidieceza Romano-Catolică de Bucureşti la propus pentru beatificare. În urma analizării faptelor şi minunilor acestuia, la 27 martie 2013, Papa Francisc a semnat decretul prin care Biserica recunoaște „Martiriul slujitorului lui Dumnezeu Vladimir Ghika”, ridicându-l la cinstea altarelor, în calitate de sfânt. Fericitul Vladimir Ghika a fost beatificat, la Bucureşti, în ziua de 31 august 2013, în cadrul unei Liturghii solemne, prezidată de Eminența Sa Cardinalul Angelo Amato, Prefectul Congregației pentru Cauzele Sfinților, în prezenţa a circa 10.000 de credincioși. Între aceşti pelerini, s-au aflat şi membrii familiei savantului Augustin Iuliu Petre.
Un „decebalist” ajuns la N.A.S.A.
Inventatorul Augustin Iuliu Petre (1923-1999) s-a născut în părţile Sălajului, tatăl său fiind recunoscut drept un ilustru profesor de matematică. După Diktatul de la Viena şi cedarea Ardealului de Nord, familia Petre s-a mutat la Deva. Sora acestuia, Elena Petre, îşi aminteşte: „Acolo, fratele meu şi-a dat bacalaureatul. La carte, a fost tot timpul între primii, la Liceul «Decebal» din Deva, unde concura cu unul din copii lui Petru Groza, Tavi. Încă de pe când eram la Deva, a plecat în capitală la studii. Avea o capacitate de a învăţa ieşită din comun. În 1947, a reuşit să absolve cu rezultate excelente trei facultăţi: Facultatea de Electromecanică – în specialitatea aviaţie, Facultatea de Matematică şi Facultatea de Litere şi Filozofie. Pe timpul studenţiei, a fost fiul spiritual al Monseniorului Vladimir Ghika”.
Augustin Petre a parcurs toate treptele carierei universitare, la Institutul Politehnic din Bucureşti. S-a făcut remarcat în domenii de avangardă, precum teoria aeroelasticităţii, calculul şi construcţia aeronavelor, obţinând titlul de „Doctor docent” în ştiinţe aeronautice, fapt care l-a propulsat în mediul Academiei Române, unde a devenit şeful Laboratorului de Cercetări în Domeniul Structurilor de Aviaţie.
Încă de timpuriu, activitatea i-a fost recunoscută în plan internaţional. A colaborat ca Visiting Professor la Universitatea Standford din California. Peste Ocean, a participat la programul de cercetare american „Sillabus”, iar N.A.S.A. îl va aprecia drept cel mai important cercetător ştiinţific al aeronauticii, din anul 1974. În calitate de expert O.N.U., din 1975, a efectuat evaluări referitoare la fenomenele cauzatoare de accidente şi catastrofe aeriene. Oamenii de ştiinţă ai S.U.A. l-au primit între membrii Academiei Americane de Ştiinţe, conferindu-i-se în repetate rânduri titlul de „Doctor Honoris Causa” al mai multor universităţi de pe Mapamond.
Americanii, japonezii şi germanii au încercat să-l convingă să rămână la ei. Dar, n-a rămas. La fel cum, odinioară, mentorul său, Moseniorul Vladimir Ghika, alesese să-şi continue apostolatul în ţară, Augustin Iuliu Petre s-a întors de fiecare dată acasă, trăind, cu convingerea că, poate, rezultatele cercetărilor lui sunt mai folositoare în România. În anii ’70, prin viziunea sa asupra spaţiului şi zborului, Augustin Iuliu Petre şi-a depăşit cu mult timpul în care trăia. Prin capacitatea de creaţie şi spiritul inventiv ieşite din comun, el poate fi aşezat, în mod firesc, alături de Aurel Vlaicu, Traian Vuia, Nicolae Paulescu, Henri Coandă, Ştefan Odobleja ş.a.. „Talantul cel bun” primit de la Vladimir Ghika nu fusese irosit.
(Dorin Petresc este doctor în istorie)
