Se povesteşte că la un moment dat, maşina comunismului a rămas în pană. Se dau jos din ea Lenin, Brejnev, Mao, Fidel Castro, Ceauşescu, mă rog, toţi liderii comunişti mai importanţi, se învârt în jurul ei, mai dau câte-o cheie, încearcă s-o împingă, nimic… În disperare de cauză, decid că ar trebui chemat proiectantul. Zis şi făcut – îl cheamă pe Marx. Vine omul, încearcă şi el s-o pornească, tot nimic. Le cere să ridice capota motorului. Cum se uită, cum un zâmbet îi înfloreşte pe faţă. „”,Păi bine, fraierilor, e clar de ce nu merge. Când am proiectat maşina asta, am spus clar – motorul atât (deschide braţele la maxim, indicând o dimensiune mare) şi claxonul atât (apropie mult palmele, sugerându-le un claxon mititel). Maşina voastră e taman pe dos – claxonul îţi sparge urechile, motorul abia se vede…”
Probabil că maşina comunismului o fi avut şi alte hibe, este însă cert că în ultimii ani, în toate ţările comuniste, claxoanele funcţionau la putere maximă, pe când motoarele tuşeau, înecate. Singure claxoanele nu au putut salva nimic, nu au putut păcăli pe nimeni – aşteptata prăbuşire a capitalismului (bun, rău, cum e el…) nu s-a produs, oamenii muncii de la oraşe şi sate nu au răsturnat orânduirea cea crudă şi nedreaptă, socialismul multilateral dezvoltat nu a izbândit. Ce-i drept, maşina de propagandă a fost ultima care şi-a dat sufletul, transmiţând, cu hârâit sumbru de goarnă funerară, moştenirea ei sforăitoare celor ce vor veni…
Între ei, peste decenii, o mână de entuziaşti fabricanţi de claxoane textile, mai bune pentru Guiness Book decât pentru a exalta simţămintele patriotice ale conaţionalilor noştri, bănuiţi de bruşte amnezii şi ameninţaţi astfel cu pierderea identităţii. Căci cum altfel se poate interpreta ambiţia de a fabrica cel mai mare drapel al României care s-a văzut vreodată, prezentat din toate unghiurile, de la sol şi din aer, cu muzici maiestuoase şi mobilizatoare, însoţit de comentarii tiribombiste, în urma cărora românul ar fi trebuit să facă ce?
Ei bine, în afara unor patrioţi profesionişti, gata mereu să creadă că suntem victimele absolute ale istoriei, că harnicul nostru popor şi frumoasa noastră ţărişoară ar fi arătat precum grădina Raiului dacă Occidentul şi mai ales americanii nu şi-ar fi băgat coada, efectul a fost practic nul, performanţa fiind mai degrabă a industriei textile româneşti (sau a ceea ce a mai rămas din ea – distrusă fiind, de bună seamă, de uneltirile iudeo-masonice). În termeni de reclamă, producătorul a marcat spectaculos, s-a făcut ceva rating (dar promovarea este tot un fel de propagandă), au apărut nişte replici feisbuchiste simpatice cu acea carpetă „Răpirea din serai”, dragă românilor antedecembrişti, şi asta a fost tot.
Deşi suntem obişnuiţi cu propaganda privită în sens strict peiorativ (tot reminiscenţă comunistă), există şi propagandă pozitivă. Asta cu drapelul a fost o splendidă inutilitate, cu scopul de a servi promovării propagandistului, fără vreun efect asupra adresantului. Din acest punct de vedere, un spot simpatic este mult mai util, fără fanfară şi mobilizare. Urmăriţi-l aici:
https://www.facebook.com/photo.php?v=10151413989771500&set=vb.281118106499&type=2&theater
