Cu ceva timp în urmă, nu foarte mult, ascultam un comentariu despre oameni. Nu orice fel de oameni, ci oameni politici. Care – zicea cel care vorbea, pe la radio parcă – se împart în două categorii: oameni politici şi oameni de stat.
De fapt, rolul acestor comentarii este să ne facă să ne punem puţin mintea la contribuţie. Aş putea pune pariu că şi dvs. vă gândiţi ce oameni de stat are România contemporană, adică ţara asta frumoasă, bogată, cu munţi care aur poartă, cu râuri limpezi şi subiecte politice dezamăgitoare prin inconsistenţă.
Se poate judeca la toate nivelurile – cum doriţi. Politicienii noştri de la vârf – mă refer aici la vârf ca dimensiune ierarhică, nu ca la vreo performanţă notabilă – au o plăcere de-a dreptul sadică de a eşua în mediocritate. E drept, modelul Carol I – care şi-a construit şi palat (Peleş, pentru un plus de rigoare…), dar a condus şi armatele române spre independenţă, fiind cel mai longeviv suveran pe tronul României, e mult prea înalt, mult prea spre vârf – văzut acum în termeni de performanţă politică. Sfâşiaţi între dorinţa de a avea palat şi posibilitatea ce li se oferă de a rămâne cumva în istoria acestei ţări, oamenii care vrând-nevrând conduc destinele acestei ţări aleg invariabil vila şi jipanul – palatul fiind un ideal mult prea înalt! Memoria colectivă a naţiei, atâta câtă a rămas, nu-i va ţine minte prin nimic notabil, decât eventual asociaţi cu un cuvânt pe care l-a folosit într-o emisiune în care l-am invitat (la Hunedoara TV) Cornel Nistorescu: prădători.
Preşedinţii şi premierii Români nu au dorit să exceleze altfel decât prin felurite scandaluri şi sforării politice, la fel de banale precum România în pretenţios-numitul „concert european” – o ţară modestă, care performează mult sub posibilităţi, şi încă mai performează nu că ar fi condusă cu vreun dram de înţelepciune, ci doar pentru că se mai găsesc pe ici, pe colo indivizi sau grupuri de entuziaşti care încă nu şi-au pierdut speranţa. Ce-i drept, din ce în ce mai puţini.
Rând pe rând preşedinţii României au eşuat, istoria îi va reţine doar ca nume într-o panoplie. Mulţi au fost între Mircea cel Bătrân, Vlad Ţepeş şi Mihai Viteazul, dar istoria se încăpăţânează să-i reţină pe cei trei. Restul sunt la grămadă, îngropaţi în sforării, trădări şi animaţi exclusiv de dorinţa de înavuţire. Iliescu, Constantinescu sau Băsescu au ratat definitiv şi lamentabil ocazia pe care poporul, punând ştampila pe numele lor, le-a oferit-o pentru a fi oameni de stat. Mineriadele, „m-a învins sistemul” şi vila din Mihăileanu este tot ce rămâne după cei trei preşedinţi ai noştri. Eventual vorbe de duh, gen „măi animalule” sau „ţigancă împuţită”. Nu tu proiecte, nu tu viziune – şi din păcate nu li se poate imputa doar lor. Am mai spus, după integrarea în Uniunea Europeană, România nu mai are nici un proiect. Pentru că nu are cine să-l facă, motivul fiind unul simplu: cei care ar putea să-l facă ajung mult prea rar în posturi de decizie. Dacă totuşi se întâmplă, „sistemul” se prinde şi îi elimină rapid.
Aş fi chiar curios – îşi pune vreunul problema că ar putea fi „om de stat”?
