[box border=”full”]Vestea:
Pe vremuri demult apuse – povestesc cei care le-au prins – era un cronicar sportiv care zilnic propunea, la şedinţa de sumar, subiecte cu şi despre Ioan Sdrobiş – pe atunci antrenor de fotbal la Jiul Petroşani. (Cam cum fac revistele „fără chiloţi” cu Bianca Drăguşanu.) Orice făcea Sdrobiş era ştire. Până într-o zi când subiectul zilei pe sport suna aşa: „Astăzi Sdrobiş n-a făcut nimic!”.
Plecând de la pilda lucrătorului sportiv, pamfletarul propune: „Nici astăzi Ioan Rus nu a făcut nimic”
[/box]
Omul invizibil
Ioan Rus este vicepreşedinte al Consiliului Judeţean Hunedoara şi vicepreşedinte PSD. Ioan Rus este singura personalitate de rang înalt din judeţ despre care nu se scrie nimic. Nici de bine, nici de rău. Ca-cum-n-ar-fi! Ţine slujbă la judeţ din timpuri comuniste fără să se fi remarcat prin ceva. O performanţă greu de egalat.
Ioan Rus va ieşi la pensie azi-mâine şi s-ar putea să nu bage nimeni de seamă.
Într-o oarecare zi, cândva (peste foarte mulţi ani), cu trupul ca un muritor, Ioan Rus va da bătăi de cap popii când să-l vorbească de bine pe năsălie. În Oltenia, oamenii au sesizat primejdia şi îşi organizează funeraliile încă din timpul vieţii. Se numeşte Pomana mortului în viu. Ioan Rus putea fi primul moţ care apelează la obiceiul oltenesc.
Cu drag, Nelu
La pomana în viu, a lu’ Nelu pregătesc coliva şi colacii, cheamă rude, vecini şi colegi de serviciu să asiste la slujba de pomenire. Mai apoi poartă discuţii despre lucrurile bune şi rele pe care le-a făptuit viul în timpul vieţii. În mod normal, după datină, bocitoarele ar trebui înlocuite cu lăutari, dar lui Nelu îi plac lăudătorii înlăcrimaţi.
La birou, Nelu îşi împinge tastatura de sub cap şi masează uşor fruntea pe locul în care s-au imprimat câteva semne înşirate fără noimă UIOP [,,………….]
Cât să fi aţipit – îşi zice – în timp ce caută o coală albă, cerată, pe care să scrie „speech-ul” popii. Aşadar: Nelu a fost un om bun, harnic, cinstit şi… (Stai puţin, dacă vin şi colegii de serviciu? Mai bine fără „cinstit”. Unii nu or să mă creadă, alţii o să mă creadă prost…) Aşa: A fost un om bun, harnic şi generos. (Ce vor zice rudele? Musai au să vină să mănânce şi să bea pe banii mei. Nu mai prind ocazie ca asta…) Deci: A fost un om aşezat. (Asta da! Am casă faină şi mi-a plăcut să şed.) Grijuliu! (Să zică fiu-meu dacă nu-i aşa… că l-am pus şef unde a vrut sufleţelul lui.)
Nelu îşi dă seama cât de greu e să scrii „de bine” despre cineva şi se gândeşte cu respect la pupătorii de funduri din presă. Meseriaşi! E tot mai sigur că va fi nevoit să plătească unul pentru veşnica lui pomenire. Ori renunţă definitiv la pomana în viu… Îşi aminteşte de întâlnirea fixată cu presa.
O conferinţă de presă ratată
Vicepreşedintele se spală pe faţă cu apă rece să scape de somnolenţă, trosneşte din încheieturile amorţite şi îşi scoate, la spate, cămaşa din pantaloni (la Grosuri, de acolo de unde vine el, ăsta e un semn de vrednicie a cosaşului, om harnic care munceşte din greu). Gata! Conferinţa de presă poate să înceapă.
Secretara: Intr-o clipită, domnule vicepreşedinte!
Nelu: Glumeşti!!! O clipită înseamnă pe puţin juma de oră. De obicei e de zece ore. Eu închid seara ochii şi când îi deschid e dimineaţă. Cea mai scurtă clipită o am în şedinţele de Consiliu Judeţean că mă înghionteşte preşedintele ori Stoian. Care-cum.
(Conferinţa de presă se încheie ca şi cum nici n-ar fi fost.)
Secretara: Am auzit că unul v-a zis: „Păturică”. I-aţi băgat mâna în buzunare, v-a prins cu ceva?
Nelu: Nu vine de la Dinu Păturică. E de la somn. Zic că dorm prea mult la birou. Ce ştiu ei… Cum vine căldura nu mai am somn. Eu vara nu dorm. Îmi apare coşmarul cu Coasta de Azur. Se face că mănânc într-un restaurant de lux şi ospătarul vine cu nota de plată. Mă trezesc în broboade de sudoare. Uneori pare atât de real că trebuie să deschid albumul cu fotografii din concediu să mă asigur că pe Coasta de Azur am mâncat slană cu porodici pe capota maşinii. Ce ziare au ăia acolo! Nu trece grăsimea prin foaie. Ai pus slănina şi nu mai schimbi o lună ziarul, nu-i nevoie. Aia da presă, nu ca la noi…
Îşi aduce aminte de veşnica lui pomenire şi decide să nu mai angajează pe nimeni la scris. Va renunţa la pomana în viu. „În definitiv nici nu am nevoie de aşa ceva. Sunt singurul om de pe lume care poate să doarmă din orice poziţie. Nimeni nu e mai antrenat decât mine pentru somnul de veci!”
