Postul Crăciunului se apropie de sfârşit, însă nu înainte de o ultimă mare sărbătoare „venită” de la romani.
Etnologii spun că originea acestei celebrări trebuie căutată în vremurile imemoriale ale sărbătorilor păgâne, acolo de unde vine Sfântul Ignatie, recunoscut de calendarul creştin-ortodox ca Sfântul Mucenic Ignatie Teoforul. Şi, pentru că în această zi, foarte aproape de marele praznic al Crăciunului se sacrificau porcii, sărbătoarea a ajuns să fie cunoscută drept Ignatul Porcilor.
Specialiştii în antropologie şi etnografie spun, însă, că sărbătoarea nu se rezumă doar la tăierea porcilor, ci cuprinde o serie întreagă de ritualuri. Iar cea care veghează ca toate ritualurile să fie îndeplinite, Ignătoarea, perechea lui Ignat, face ca sacrificiul ritual al porcului să cuprindă o serie întreagă de elemente care se mai regăsesc, desigur, fragmentar şi sporadic, în satele mai îndepărtate de civilizaţie. Astfel, în timp ce în crescătorii sacrificarea şi tranşarea porcului se face în condiţii stricte şi respectând standardele de calitate, în gospodăriile satelor de munte, în unele familii încă se mai practică o serie întreagă de acţiuni rituale: prinderea, „junghierea” porcului, pârlirea, semnele (făcute pe frunte, pe ceafă şi pe spate), smulgerea perilor (buni pentru perii şi bidinele), jupuirea pielii (folosită odinioară pentru confecţionarea opincilor), tranşarea porcului după nişte reguli bine stabilite şi prepararea alimentelor rituale din organele animalului sacrificat.
Soţia-pereche: Ignătoarea
Ignatul a fost preluat, spun etnologii, din mitologia romană. De altfel, sărbătoarea Ignatului are loc cam în aceeaşi perioadă în care romanii îl celebrau pe Saturn, zeul întunecat al semănăturilor şi al vegetaţiei. În cinstea lui Saturn se sacrificau animale, aşa că sacrificiul ritual al porcului are la bază un alt ritual, foarte vechi, transmis în timp cu adaptări şi adăugiri de rigoare. Saturnaliile fuseseră stabilite, iniţial, ca o sărbătoare naţională romană de numai o zi. Caesar ar fi prelungit-o, însă, la două zile, Caligula a dublat, din nou, durata acesteia, Claudius a lungit-o la cinci zile, iar Domiţian, spun istoricii, a decretat că Saturnaliile vor dura o săptămână încheiată. Ziua Saturnaliilor coincidea cu solstiţiul de iarnă, considerată ziua nașterii zeilor şi a Soarelui. Era momentul când zilele începeau să se lungească, iar omul era binecuvântat prin renașterea naturii. În satele româneşti, până doar în urmă cu câteva decenii, oamenii trăiau cu credinţa că Ignatul sau Ignătoarea pedepseau pe cei care nu ar fi respectat întocmai ritualul. Mai mult, etnologii spun că tocmai aceasta ar fi dovada că la origini ritualul sacrificiului animal fusese unul uman! În mai toate satele din judeţul Hunedoara gospodarii erau convinşi că în ziua de Ignat nu era voie să lucrezi. Cine ignora interdicţia se putea alege cu boli şi accidente, iar cei mai vulnerabili ar fi fost copiii şi prematurii. Singura muncă permisă în această zi era tăierea porcului. Jertfa rituală trebuia făcută fără milă, hunedorenii considerând „că-i păcat să nu-l taie”. De altfel, animalul era sursa perfectă de proteine şi hrană pentru următoarele zile de sărbătoare, dar şi pentru restul celor două luni de iarnă urmau până la sosirea primăverii, când aveau să dea urzicile.
Ignat, „stăpânul focului”
Pădurenii îl celebrează şi ei pe Ignat, însă pronunţia pe care o vom întâlni aici când ei îi spun numele este „Inat”. Termenul acesta, de „ignat”, este, cel mai probabil de provenienţă latină, la fel ca şi bună parte din ritualul care stă la baza sărbătorii: „ignat”, de la „ignus”, care însemna „foc” şi care face trimitere la ritualurile funerare de incinerare specifice sărbătorii, regăsite la noi în „pârlirea” porcului. Pădurencele se fereau ca de Ignat să toarcă, să ţeasă şi să coasă, pentru a se feri , ele însele, dar şi casa lor, de boli şi nenorociri. Deşi în plin post, hunedorenii erau convinşi că de Ignat nu e păcat nici să sacrifice animalul şi nici să atingă carnea lui, din care, tot în data de 20 decembrie, se puneau pe preparat diverse produse. Cu toate acestea, mărturiile celor mai vârstnici hunedoreni ne arată că, în vremurile de demult, porcul nu ajungea să fie îngrăşat până de Ignat. Sacrificarea animalelor se făcea până în 14 noiembrie, înainte de intrarea în Postul Crăciunului, astfel încât gospodarii şi gospodinele să nu fie nevoite să atingă carnea animalului. Mai mult, toate vasele de bucătărie, dar şi clanţele uşilor erau frecate bine cu leşie.
Untură de leac şi poveşti de post
Untura porcului era folosită nu doar la prepararea alimentelor specifice sezonului rece, foarte bogate caloric, ci şi la „tocmirea” unor leacuri, iar preferată era untura de la porcii negri, despre care se credea că are puteri vindecătoare, mai ales în combinaţie cu plante culese încă de cu vara şi puse în pod, la uscat. Iar pentru ca ziua să nu treacă drept una de muncă, neînsemnată, pădurenii se strângeau la câte o casă, unde oamenii spuneau (ori ascultau, după caz), povestea lui Inat, un om care mergea la târg, ca să cumpere un porc pentru familia sa. Povestea are, desigur, un caracter moralizator, în ciuda variantelor diferite în care o regăsim în satele hunedorene: înţelepciunea şi cumpătarea înving viclenia şi lăcomia, prefigurând naşterea miraculoasă a lui Hristos şi victoria forţelor binelui asupra întunericului.
