Artefacte de patrimoniu furate şi comercializate, clădiri monument istoric abandonate sau prăbuşite intenţionat, situri distruse cu buldozerul – într-un cuvânt, o istorie care moare. Lent, sub privirile nepăsătoare ale autorităţilor. Cei ce ar trebui să preîntâmpine distrugeri sau furturi de patrimoniu sunt de ani buni în suferinţă.
Vladimir Brilinsky
Cutia Pandorei, deschisă cu bună ştiinţă sau din prostie?
În 2013 un detectorist din Vâlcea descoperă în condiţii cel puţin dubioase, o comoară de peste 47.000 de monede turceşti, aproximativ 50 de kilograme, pe care le predă autorităţilor. Vâlva ajunge la urechile lui Victor Ponta, Prim Ministru la acea vreme, care se precipită electoral în căutare de imagine şi total nejustificat, încălcând legislaţia, îi oferă acestuia 10.000 de euro ca premiu pentru spiritul său civic. O adevărată undă de şoc. Această premiere dubioasă deschide pofta de îmbogăţire a altor amatori de adrenalină arheologică. Dacă la nivelul anului 2013 existau în medie 10-15 deţinători de detectoare de metale la nivelul fiecărui judeţ, efectul „pomana lui Ponta” se extinde asemenea unui virus iar doritorii de îmbogăţire rapidă devin tot mai numeroşi ajungându-se la o medie judeţeană de peste 100 de deţinători legali de detectoare. Să tot fie vreo câteva mii de „detectorişti” în toată ţara. Câţi dintre ei sunt de bună credinţă? Unii spun că doar 20% , alţii spun că mult mai puţini sunt cei care fac o pasiune şi nu braconaj. Ceilalţi sunt potenţiali jefuitori ai patrimoniului naţional cultural.
Deceniul marilor tunuri
Programul de guvernare al ultimului guvern PSD pune cultura la colţul ruşinii. Doar trei pagini cu generalităţi au fost alocate Culturii, iar despre patrimonial cultural naţional, doar câteva rânduri lipsite de substanţă şi inutile. Despre Codul Patrimoniului, pornit plin de speranţe pe vremea tehnocratului Vlad Alexandrescu, doar câteva cuvinte, de parcă nici nu ar exista. Ce ne trebuie nouă patrimoniu?, se consolau autorii programului scris pe genunchii uneia dintre cele mai penibile guvernări postdecembriste. Ne aducem aminte că pe vremea de tristă amintire, a altei guvernări roşii, pornise, susţinută de vârfuri ale puterii, goana după aur şi după îmbogăţire rapidă. „Imediat după Revoluţie, România nu mai avea o legislaţie proprie în domeniu. Iliescu se grăbise încă din 1990 să abroge Legea nr. 63/1974 şi e greu de ştiut câtă împotrivire a găsit la Ministerul Culturii de atunci, condus de un intelectual de înaltă ţinută. Cert este că nu s-a pus nimic în loc. Acest act nesăbuit şi împotriva intereselor naţionale a amorţit regimul de protecţie juridică a patrimoniului timp de aproape un deceniu. Un deceniu ce a corespuns vremii marilor tunuri şi acumulărilor ciudate de averi, a distrugerii economiei naţionale. Apar multe colecţii, „moşteniri de mătuşi”, se dezvoltaseră puternice reţele de trafic ce au spoliat muzee şi au golit mănăstiri şi biserici”, declară Josanu Vitalie, vicepreşedintele Sindicatului Poliţiştilor Români, „Diamantul”.
Poliţia de Patrimoniu, o necesitate sau un moft european?
Pe baza unor dosare care vizau infracţiuni contra patrimoniului cultural naţional, instrumentate în Hunedoara şi Alba pe vremea celebrelor brăţări de aur, în jurul procurorului Augustin Lazăr se formează o echipă pluridisciplinară, puternică şi dornică să facă treabă. Sunt cooptaţi arheologi, numismaţi, fizicieni şi – evident, poliţişti. Aceea ar putea fi, pe bună dreptate, considerată epoca de aur în lupta împotriva devalizării patrimoniului naţional cultural. Personalitatea şi perseverenţa lui Augustin Lazăr a molipsit întreaga echipă. Câţiva ani mai târziu, nepermis de târziu, ia naştere Serviciul Pentru Protejarea Patrimoniului Cultural Naţional, din cadrul Direcţiei de Investigaţii Criminale din IGP, şi sunt recrutate ultimele cadre din sursă externă, mai ales din zona istoriei şi arheologiei. Rezultatele nu întârzie să apară. Zeci de mii de artefacte arheologice, icoane, bunuri paleontologice, tablouri, monede, statuete, sunt recuperate prin acţiuni curajoase iar făptaşii sunt trimişi în judecată.
Declinul unui proiect de elită
La nivelul fiecărui judeţ exista câte un compartiment axat exclusiv pe probleme patrimoniale, capabil să ţină în frâu avântul lăcomiei şi al neglijenţei împotriva patrimoniului. Pornind cu entuziasm şi cu susţinere, flacăra dorinţei de a stăvili goana după aur, se stinge încet, ajungându-se acum la o simplă pâlpâire. Dotările insuficiente, bagatelizarea patrimoniului, împovărarea cadrelor alocate compartimentelor de patrimoniu cu alte dosare care nu au legătură cu ideea iniţială, cooperarea precară cu Ministerului Culturii şi cu subordonatele direcţii din teritoriu, (instituţii impotente atât profesional, cât şi organizatoric), toate acestea fac ca noţiunea de Poliţie de Patrimoniu să cadă în derizoriu, iar revenirea la situaţia de dinainte de 2000 să se facă tot mai mult simţită. Alături de toate acestea, nemulţumirea cea mai mare o reprezintă lipsa de implicare a Serviciului de Protejare a Patrimoniului din IGP. Lipsa de sprijin a acestei formaţiuni (preponderant birocratice) pentru cei din teritoriu, pentru protejarea lor, pentru asigurarea unei logistici corespunzătoare şi, nu în ultimul rând, indiferenţa Serviciului de la Bucureşti completează un tablou trist a ceea ce a mai rămas din Poliţia de Patrimoniu. O situaţie nedreaptă şi păguboasă pentru zestrea patrimonială naţională.
Apel la raţiune, cu degetul pe rană
Doctor în istorie, expert în bunuri culturale mobile, arheologice şi istorico-documentare, Josanu Vitalie este vicepreşedinte al Sindicatului Poliţiştilor Români „Diamantul”. Cunoscând îndeaproape situaţia precară în care se află compartimentele de Patrimoniu din întreaga ţară, acesta face o radiografie completă a momentului şi a nemulţumirilor tuturor celor din teritoriu – pregătiţi, dar nefolosiţi pentru protejarea patrimoniului. Printr-o postare pe reţelele de socializare el conştientizează extrem de dur momentul de faţă, în care se află aceste structuri, atrăgând, în acelaşi timp, atenţia asupra pericolului pe care îl reprezintă marginalizarea sau chiar dizolvarea acestor formaţiuni de patrimoniu.
„Aşteptările societăţii – a lumii cu oarecare sensibilitate faţă de domeniul patrimoniului cultural – au trebuit să fie mulţumite cu cele câteva cazuri de răsunet, aruncate în piaţa media. IGPR şi IPJ-urile s-au grăbit imediat să deschidă ştirile despre tezaurele cu mii de monede recuperate, cazuri de furturi şi tâlhării cu tablouri de sute de mii de euro, soluţionate pozitiv de „poliţiştii de patrimoniu”, poveşti cu reţele de trafic destructurate şi multe altele… A fost perioada de început, cu câteva sclipiri – care în loc să devină exemple, prin promovare şi motivare – au fost înghiţite de bezna indiferenţei IGPR. Au fost rezultate urmărite cu admiraţie de omologii noştri din străinătate sau ataşaţi de interne, cu care aveam întâlniri anuale. De câteva ori mi-a fost dat să găsesc reacţiile unor case de licitaţii şi experţi din străinătate la bunurile oferite dinspre România: „nu vrem să avem probleme cu autorităţile din ţara dvs.”! La noi se refereau şi la multiplele cazuri de combatere a faptelor de export ilicit cu bunuri culturale. Activarea în domeniu nu a fost însă privită mereu cu apreciere de şefi. Mulţi „oaspeţi” de la Capitală trebuiau omeniţi şi plimbaţi prin judeţ. Evident că nu pe la posturile de poliţie care stau să cadă, ci undeva unde-i frumos şi ne poate aşeza la masă, gratis şi bine! Or, tocmai verificările declanşate prin mănăstiri şi lăcaşuri de cult, deţinătoare de patrimoniu dar şi surse principale ale traficului de icoane din anii 2000, nu au avut parte de cea mai bună apreciere şi nici susţinere: „părintele cutare a dat mâna cu domnul preşedinte, cum – tocmai pe el! – l-ai găsit infractor”! „Tu vii din exterior, nu cred că înţelegi foarte bine fenomenul, efectiv nu are cum să fie distrugere (un zid spart cu buldozerul)”! Încăpăţânarea de a continua, aducea multă mâhnire pe feţele celor care aveau puterea de decizie, în ceea ce priveşte evoluţia în carieră, accesul la sporuri „de excelenţă”, „salariu de merit” ori avansări înainte de termen. Aici nu au fost alocate funcţii atractive şi deci, nu există nici o perspectivă de evoluţie în carieră. Eşti blocat, la mâna şefului! Atunci, a început atacul din interior, pe principiul ”nu vrea să se potolească, îngroapă-l în dosare”. În 2009, deja se punea deschis problema desfiinţării structurii de patrimoniu, aşa au dispărut compartimentele: din doi lucrători, care – printre altele – făceau şi patrimoniu, a rămas în fiecare judeţ câte un singur poliţist. O singură excepţie notabilă, la Hunedoara, unde au rămas şi acum – deocamdată – doi oameni. Unii – oameni foarte bine pregătiți – nu au rezistat și au demisionat din sistem, alții au ales să muște diversele oportunități apărute, migrând spre alte domenii de activitate polițienească. Câțiva au ajuns șefi de structuri, un procuror, alții fac orice altceva numai nu patrimoniu. Până și funcția de purtător de cuvânt s-a dovedit mai tentantă decât protejarea patrimoniului cultural! ”Poliția de patrimoniu” – admirată și urâtă de mulți – a fost lovită și suferă din anul 2009. Până la desființare nu mai este mult, IGPR-ul nu-i înțelege utilitatea, Ministerul Culturii nu i-a dorit niciodată ființa. Actuala comisie de elaborare a Codului Patrimoniului a făcut publică intenția de a restrânge competențele poliției în domeniul patrimoniului cultural. Ne întrebăm cui îi pasă, Ziua Culturii Naționale a trecut, discursurile s-au împăturit spre păstrare pentru alte ocazii… vine 8 martie și Poliția Română va ieși în stradă ca să împartă garoafe…”, a scris Josanu Vitalie pe pagina sa de Facebook.
