Au fost mândria industriei României în comunism, dar și cele mai poluate orașe

• Orașele Hunedoara, Călan, Zlatna, Lupeni și Reșița din vestul României s-au dezvoltat datorită minelor și a metalurgiei începând din secolul al XIX-lea și au atins apogeul industrializării în anii ’70.
• Expansiunea centrelor industriale din primele decenii de comunism a adus cu ea și grave probleme de mediu, unele rămase nerezolvate până în prezent și le-a făcut cunoscute ca fiind unele dintre cele mai poluate orașe din România comunistă.

Orașul Zlatna, fosta așezare antică Ampelum, din Munții Apuseni, s-a dezvoltat ca un centru minier important al Transilvaniei încă din secolul al XVIII-lea, când aici a fost înființată prima topitorie de metale neferoase.

În anii ‘80, combinatul din Zlatna producea 15.000 de tone de cupru anual, dar și acid sulfuric şi sulfaţi de cupru, fier şi magneziu. Uzinele se aflau atunci în plină expansiune, însă modul în care erau gestionate au făcut ca Zlatna să devină unul dintre cele mai poluate orașe din Europa.

Reziduurile metalurgice provenite de la uzinele de cupru erau depozitate pe sol, ca zgură și cenușă cu conținut mare de metale grele, ori ajungeau în aer, prin coșurile uzinelor, odată cu topirea concentratelor cuproase.

„Ca urmare a acestor emisii, solul este contaminat cu metale grele pe o rază de 30 de kilometri, poluarea afectând 17.655 de hectare de păduri și fânețe, 490 de hectare de teren agricol și 40 de hectare de livezi. Un adevărat infern”, informa ziarul Cuvântul Libertății în 1991.

Oficialii uzinei recunoșteau problemele grave cauzate de poluare, însă arătau că sunt cauzate în principal de modul în care vechea topitorie de cupru fusese poziționată față de oraș, în secolul al XVIII-lea.

„Vina o poartă întâi de toate cei care au amplasat întreprinderea în acest topoclimat de adăpost care nu permite circulaţia curenţilor de aer şi dispersarea gazelor în atmosferă. Din 1747 atmosfera din Zlatna e viciată de reziduuri gazoase care conţin bioxid şi trioxid de sulf, cadmiu, arsenic, plumb şi zinc. Aşadar, două secole de poluare”, informa revista Flacăra, în 1987.

Nori de funingine și praf de cărbune s-au ridicat ani în șir deasupra orașului Călan și a satelor aflate în împrejurimile sale, pe valea Streiului. Peste dealuri, în valea Cernei, Hunedoara oferea o priveliște la fel de stranie, cufundată în ceața purpurie a marelui combinat siderurgic.

Uzinele metalurgice Călan au fost înființate în 1875 și și-au atins potenţialul maxim un secol mai târziu. Furnalele, fabrica de aglomerat şi cocseria din Călan foloseau în procesele tehnologice smoală, cărbuni, minereu brut din Valea Jiului, minereu omogenizat, calcar şi produceau cocs, fontă lichidă, zgură, fontă brută, fontă cenușie, cocs de brichete, cocs de fluidizare, semicocs și zgură granulată.

Combinatul Victoria Călan devenise sursa de poluare principală a așezărilor din Valea Streiului, lucru remarcat în presa comunistă.

„Substanţele ajunse în apă provoacă îmbolnăviri şi mortalităţi la animale. Este sem nificativ, în acest sens faptul că în cooperativele agricole, de pe raza Călanului, gradul avansat de poluare, prin cantităţile mari de pulberi ce se emană de la uzinele Victoria Călan, diminuează producţia de lapte, iar natalitatea animalelor înregistrează scăderi până la 50 la sută”, informa ziarul Satul Socialist, în 1970.

Din cauza poluării provenite de la combinat, în anii următori râul Strei nu a mai putut fi folosit ca sursă de alimentare cu apă a mai multor localități din Hunedoara, apa urmând să fie adusă din Retezat (Râul Bărbat) iar băile termale antice din Călan, transformate în stațiune, au devenit și ele inutilizabile.

„Streiul este râul a cărui situaţie s-a înrăutăţit cel mai accentuat datorită noului combinat siderurgic de la Călan. Ar fi poate cazul cel mai flagrant de încălcare a legii şi normelor în vigoare privind protecţia calităţii apelor: două noi furnale de 1.000 de metri cubi fiecare au intrat în funcţiune fără a avea asigurate instalaţiile de epurare, al căror cost nu reprezintă nici unu la sută din valoarea investiţiei, şi poate tocmai de aceea ele sunt considerate lucrări minore”, informa revista România pitorească, în 1980.

Combinatul Victoria Călan a intrat în declin în anii ´80, iar în anii 2000, complexul metalurgic a fost închis și dezafectat. Furnalele şi marile coşuri de fum din Combinatul Victoria Călan au dispărut, demolate împreună cu celelalte clădiri industriale sau ruinate de timp și de oameni.

În anii ’70, Combinatul siderurgic Hunedoara ocupa o întindere de peste 400 de hectare în jurul orașului muncitoresc, de care era despărțit prin apele Cernei.

„Pe cele 430 de hectare ale Combinatului Siderurgic Hunedoara există două secţii cu şase furnale în funcţiune; trei secţii de oţelării – 13 cuptoare Martin şi şase cuptoare electrice; bloomingul. Şi asta sunt numai o parte”, relata publicistul Mircea Bunea (1938 – 2012), în Scînteia (28 ianuarie 1972).

Combinatul siderurgic Hunedoara cuprindea atunci șapte uzine: cocseria, furnalele, oțelăriile, uzina siderurgică, laminoarele, secțiile de producție, alimentare și distribuție și uzina de transporturi feroviare. Toate emanau o gamă de poluanţi diversă, care cuprindea gaze şi aerosoli nocivi, de dioxid de sulf, hidrogen sulfurat, monoxid de carbon, dioxid de carbon, fenoli, funingine. Norii de praf roșiatic acopereau orașul, iar suspensiile ajungeau apoi pe sol, murdărind totul.

Râul Cerna din Hunedoara devenise una dintre cele mai poluate ape curgătoare din România, fiind locul unde ajungeau tune de uleiuri nocive evacuate din laminoarele combinatului, apele uzate ale uzinelor, praful de minereu de fier și de cocs din combinat.

În Hunedoara, în anii ’70 și ’80 au fost construite mai multe stații de epurare, iar volumul apelor uzate și al deversărilor de ape murdare în râul Cerna s-a redus treptat. De asemenea, combinatul a fost dotat cu numeroase electrofiltre, menite să reducă poluarea atmosferică. Începând din anii ’60, zeci de mii de arbori au fost plantați în Hunedoara,

Începând din anii ’90, când secțiile considerate „neviabile” ale combinatului s-au închis treptat, odată cu declinul metalurgiei și mineritului, colosul siderurgic rămăsese un loc straniu prin atmosfera din jurul său.

În ultimii ani ai regimului comunist Baia Mare a fost recunoscută ca unul dintre cele mai poluate oraşe industriale din Europa. Centrul metalurgic din nordul ţării, cu o istorie de aproape două milenii, a lăsat în urmă peste 300 de halde de steril şi aproape 20 de iazuri de mină, multe dintre acestea rămânând neecologizate.

În Valea Jiului, minele de cărbune, marea uzină textilă Vâscoza din Lupeni şi termocentrala Paroşeni au fost principalele surse de poluare ale celor șase oraşe monoindustriale. Nu doar aerul, dar şi apele care traversau depresiunea erau afectate de poluanţii industriali.

La sfârşitul anilor ‘80, în Giurgiu, pe malul Dunării, a fost inaugurată una dintre marile uzine chimice din România, însă funcţionarea ei a fost considerată un adevărat dezastru pentru localnicii de pe celălalt mal al fluviului. Vântul şi curenţii de aer făceau ca fumul toxic de clor produs de combinatul Verachim să cuprindă oraşul Ruse, legat de România printr-un „pod al prieteniei” construit în anii ‘50.

Însă poate cel mai faimos oraș din România în ce privește poluarea a fost Copșa Mică, considerat unul dintre cele mai poluate oraşe din Europa.

„Sunt două fabrici în Copşa Mică. Una produce negru de fum, folosit la anvelope. Cealaltă produce zinc, plumb, cupru, cadmiu şi alte metale neferoase. Împreună, ele împrăştie 30.000 de tone de particule şi funingine în fiecare an, făcând din Copşa Mică, un orăşel cu 6.000 de locuitori, unul dintre cele mai poluate locuri din Europa. Negrul de fum este cel mai vizibil poluant. Iar cei care muncesc în topitorie simt constant duhoarea şi gustul acidului sulfuric. Dar cel mai semnificativ pericol vine de la poluarea invizibilă, de la nivelele ridicate de plumb şi de la ameninţările nedeterminate ale amestecului de particulele toxice din aer”, scria jurnalista Celestine Bohlen, în ediţia din 5 martie 1990, din The New York Times.

Jurnaliștii americani au relatat pe larg despre oraşul pe care îl descriau ca fiind îngropat de poluare.

„Pe o întindere de aproape 15 mile în jur, fiecare loc din această vale odinioară delicată, arată ca şi cum ar fi fost înmuiat în cerneală. Arborii şi tufişurile sunt negri. Casele şi străzile arată de parcă ar fi fost într-un şemineu. Chiar şi oile din turmele de pe deal sunt de un gri murdar”, informa The New York Times.

În anii ’90, sute de oameni din zona Copșa Mică erau diagnosticați cu cantități excesive de plumb în organism, care puteau cauza boli grave în organism. Deşi ieşeau la pensie la vârsta de 50 de ani, mulţi dintre foştii muncitori mai aveau de trăit câţiva ani, arăta jurnalista.