Cauza a fost preţul destul de ridicat, dar şi acţiunea marilor magazine, unde se găsea astfel de carne mult mai ieftină
A trecut şi Paştele şi comercianţii îşi fac, acum, socotelile. La unii au ieşit pe plus, iar alţii au rămas cu marfa nevândută.
Număr infim
Principala marfă vândută a fost carnea de miel. Conform datelor oficiale, în judeţul Hunedoara au fost tăiaţi, pentru Paştele ortodox şi greco-catolic, în singurul abator autorizat din judeţ, cel de la Nojag, din comuna Certeju de Sus, dar şi în cele şapte puncte provizorii de sacrificare, care au funcţionat în zona pieţelor din Brad, Deva, Hunedoara, Simeria, Orăştie, Petroşani şi Vulcan, un număr de circa 2.700 de miei. Şi asta în condiţiile în care de Paştele romano-catolic şi reformat, ce a fost cu o săptămână înainte, nu se găsea gram de carne de miel în pieţe, iar populaţia judeţului Hunedoara depăşeşte 400.000 de locuitori. Şi, cu toate acestea, majoritatea hunedorenilor au avut miel pe masa de Paşte.
Diferenţă de cinci lei pe kilogram
În primele zile când au apărut mieii în pieţe preţul era unul foarte mare, ajungând chiar la 28 de lei kilogramul, iar în marile magazine costa şi mai mult, şi cumpărătorii nu se prea înghesuiau. Preţul a scăzut uşor în pieţe, dar nu consistent, rare fiind situaţiile în care se găseau miei tăiaţi care să coste mai puţin de 25 de lei kilogramul. Atunci au “intervenit” marile magazine, care au dus preţurile substanţial în jos, carnea de miel, în carcasă, fără organe, ce-i drept, costând chiar şi sub 20 de lei. Astfel, ţinându-se cont de puterea redusă de cumpărare a hunedorenilor, galantarele din hypermarket-uri s-au goloi cât ai clipi, fiind formate cozi consistente la carnea de miel, iar cei din pieţe, ciobani veritabili sau intermediari, rămâneau cu marfa nevândută.
Cunoştinţele de la ţară
În plus, bună parte dintre hunedoreni au preferat să-şi achiziţioneze mielul direct de la sursă, la un preţ de 20 de lei kilogramul sau chiar şi mai puţin, cum se spune, de la stânele, destul de numeroase din judeţ, sau de la rude ori cunoştinţe din zona rurală, care aveau câţiva miei prin bătătură. Mai mult, se adaugă şi neîncrederea cumpărătorilor în vâzători, exemplul clasic fiind dat de meii “made in Sibiu”, deşi bună parte a acestora erau achiziţionaţi de la crescători de ovine din judeţul Hunedoara. La fel se întâmplat şi în cazul brânzei, care, la ţară, se găsea chiar şi cu zece lei pe kilogram mai ieftină ca în pieţe sau magazine.
Ciobanii ard lâna
Mai mult, deşi în judeţul Hunedoara se fac eforturi pentru ca numărul ovinelor să crească, încercându-se chiar şi omologarea de noi rase, din varietatea de ţurcană, în special, tradiţia ciobănitului riscă să se piardă, din cauza a mai multor factori. Un exemplu concret îl găsim în Valea Jiului, o zonă unde comunităţile rurale, destul de împuţinate din cauza extinderii oraşelor, gravitează în jurul oieritului. Dar momârlanii, încet dar sigur, au început să renunţe la creşterea animalelor şi spun că munca lor nu mai este rentabilă. Dacă brânza o mai vând în pieţe sau la cunoscuţi, direct de la stînă, cu lâna este o adevărată problemă. Cândva era extrem de căutată, acum preţurile plătite sunt derizorii, iar ciobanii au ajuns să o ardă.
Statul încurajează… statul
În Câmpu lui Neag, de exemplu, o zonă cu o tradiţie în oierit bine împământenită, nu era casă unde să nu fie oi. Acum abia mai găseşti pe ici pe colo, iar bătrânii locului se tem că tradiţia va dispărea odată cu ei. La fel este şi în restul Văii Jiului, unde turmele de mioare sunt tot mai puţine. Unii, însă,se încăpăţânează să rămână lângă oi şi cred că semenii lor mai sunt şi leneşi ca altă dată. „Cred că nu le place să muncească. Acum …nu se câştigă din nimica, dar dacă nu faci nimica, nu ai nimica. Dacă stai să socoţi chiar tot….nu socoţi şi munca..dar asta nu o mai socoţi. Toată lumea zice că nu câştigi din oi, dar atunci de ce ăl de n-are nu e mai înstărit decât ăl de are? Ştiţi care e problema? Statul român îi încurajează pe oamenii care nu fac nimic. Iau subvenţii cei care nu au animale, care nu fac nimica. Eu sunt singurul din sat care are oi, am vaci, am teren şi nu iau niciun leu, că nu îndeplinesc condiţiile. Şi restul iau toţi subvenţii şi taie un pai. Atunci de ce să mai ţină lumea animale?”, analizează la rece problema Ionică Stanciu, pe care l-am găsit cu oile pe câmp.
Nici cu pieile nu mai faci nimic
E de acord, însă, că mai bine arde peile decât să le mai ducă la centrul de colectare. „E drept că mai bine arzi lâna. Eu pe lâna de la 30 de oi n-am luat 100 de lei şi am dus-o 10 kilometri. O laşi cu cât vrea cel care o cumpără, că altfel n-ai ce face. De aruncat nu poţi s-o arunci aşa că mai bine îi dai foc”, a mai spus bărbatul. El spune că oile au nevoie de îngrijire permanentă, nu poţi să le laşi o secundă de capul lor, iar câştigul nu mai este la fel de spectaculos ca altă dată. Dar, când este pasiune, orice altceva păleşte.