Teama de mediocritate, fuga de normalitate și ciocnirea a două caractere total diferite, care au crezut, la un moment dat, că dragostea începutului este suficientă pentru un trai liniștit. Toate acestea le găsești în cartea americanului Francis Scott Fitzgerald, ”Cei frumoși și blestemați”.
Goana după avere și așteptarea simplă, fără a face nimic, îndreptându-se serios spre sărăcie, pentru că – nu-i așa? – în anii 20, cei care proveneau din familii mai înstărite nu erau obișnuiți cu munca.
Mai apoi, risipa anilor tinereții și așteptarea cu încordare a anilor bătrâneții, bătrânețea fiind considerată de la 30 de ani în sus.
”Cei frumoși și blestemați” m-a pus pe gânduri, mi-a readus un amalgam de frământări, odată cu nenumărate întrebări fără răspuns.
Cum îți dai seama când o alegere e bună? Cum știi dacă ceea ce trăiești e pur și simplu mediocru? Cum știi dacă viața ta e plină de momente fantastice, fascinante și nu e împânzită de un strat gros de normalitate, iar ceea ce tu consideri că e de-a dreptul minunat, nu e decât o banalitate?
Cum poți evita blazarea, nepăsarea, nerăbdarea și rutina zilelor într-o relație ce durează de ani buni? Cum poți ști că n-ai îmbătrânit inutil și că, la final, nu mori zadarnic, ca un prost?
