În Vulcan, la începutul anilor ’40, a funcţionat unul dintre cele mai mari lagăre de muncă pentru prizonierii sovietici, aduşi din Germania. Locul şi-a schimbat înfăţişarea în ultimele decenii. Barăcile de lemn de pe valea Crividiei, înconjurate de garduri din sârmă ghimpată, care au găzduit până în toamna anului 1944 circa 5.000 de oameni, au dispărut.
Peste ruinele lor s-au extins clădirile minei Vulcan şi cantoanele locuite de familiile de mineri, ridicate în timpul marii industrializări din perioada comunistă. Crucile unor ostaşi sovietici morţi în perioada detenţiei în Lagărul 9 de la Vulcan au mai rezistat câteva decenii în cimitir, povestesc localnicii. Însă puţini oameni din oraşul minier şi chiar din cartierul mineresc izolat în munţi, traversat de drumul judeţean 666, încă neasfaltat, mai pot depune mărturie despre vremurile în care zona a fost militarizată şi a găzduit imensul complex.
„Ostaşii erau ţinuţi în nişte barăci din lemn, la Crividia, care acum nu mai există. Au fost demolate în timp. Când lucram în mină, la Vulcan, mai erau câteva cruci ale prizonierilor. Ştiu de la părinţi, însă, că după câştigarea războiului de URSS, urmaşii celor care au pierit aici au venit, şi-au dezgropat morţii şi i-au dus în ţară la ei. Părinţii mei îmi povesteau că au lucrat împreună cu ei la mină. Le mai duceau de mâncare, pentru că raţia pe care o primeau ei era neîndestulătoare“, a povestit localnicul Ştefan Vandaraş, un fost miner din Vulcan.
Cercetătorul Marian Boboc, autor al mai multor volume despre istoria Văii Jiului, susţine că nu existau diferenţe mari între condiţiile de muncă ale ostaşilor sovietici şi cele în care munceau minerii români. „În perioada respectivă era o mare stricteţe în Valea Jiului, dată de regimul militarizat, pentru că ne aflam în război şi aveam nevoie de cărbune. Cărbunele era pe vremea aceea pâinea războiului. Mai ales cărbunele din Valea Jiului. Era o luptă foarte puternică şi pentru disciplină, dar condiţiile din minerit erau aceleaşi, la fel de grele, pentru toţi cei angajaţi acolo. Fiecare exploatare avea propriile carcere, unde erau ţinuţi minerii pedepsiţi pentru indisciplină sau pentru lipsa de la locul de muncă“, a povestit Marian Boboc.
Puţinele amintiri ale localnicilor despre Lagărul 9 din Vulcan sunt completate de o vastă documentaţie, păstrată în Arhivele Naţionale din judeţul Hunedoara. Mai multe volume care cuprind peste 2.000 de pagini cu note informative, relatări şi documente administrative recompun povestea lagărului de muncă din Vulcan şi „sublagărelor“ acestora din Petroşani, Aninoasa, Lupeni şi Petrila.
În anii celui de-al Doilea Război Mondial, peste 5.000 de prizonieri sovietici, majoritatea aduşi din Germania, au fost deţinuţi în lagărele de muncă din Valea Jiului, care au funcţionat între anii 1941 şi 1944. În primii doi ani de la înfiinţarea acestora, condiţiile în care au fost ţinuţi prizonierii au fost crâncene, potrivit unor rapoarte păstrate la Arhivele Naţionale din Judeţul Hunedoara.
„O dezordine, o murdărie şi un miros de neînchipuit. Feţele prizonierilor arătau o durere mută, dând un aspect de ocnaşi condamnaţi fără drept de a murmura, păreau nişte fiinţe îndobitocite. Deşi în sala de mese era cald, totuşi prizonierii erau îmbrăcaţi cu mantale, cojoace, netunşi şi nebărbieriţi, murdari, în saboţi sau cu bocanci scorojiţi, cu pantaloni zdrenţe, mulţi fără cămaşă, un adevărat iad de oameni condamnaţi. Neîncrezători şi timizi, la început, ne priveau cu îndoială şi neîncredere. Le-am explicat scopul pentru care am venit între ei şi le-am cerut să raporteze fără teamă dacă au avut vreo nemulţumire, dacă li s-au luat din drepturile lor bani, hrană, efecte, dacă au fost bătuţi“, se arăta într-un raport al comandantului militar al Regiunii Miniere Petroşani, care a inspectat lagărele din Petroşani, Petrila şi Vulcan în decembrie 1942.
Treptat, situaţia prizonierilor s-a îmbunătăţit. În Vulcan, traiul deţinuţilor devenise în 1944 unul la care puţini dintre ei puteau spera în acea vreme. La 23 august 1944, ziua în care România devenise aliata URSS în Al Doilea Război Mondial, 3.000 de prizonieri sovietici încă se mai aflau în Valea Jiului. Autorităţile nu mai aveau dreptul să îi oblige să muncească, dar trebuiau ca pentru săptămânile următoare, cât au mai rămas în zonă, să le asigure hrana şi cazarea, precum şi plăţile pentru munca depusă. Românii au trebuit, de asemenea, să deconteze actele de răzbunare ale unora dintre foştii deţinuţi lăsaţi liberi.
