(VIDEO) Oamenii munților care au ajuns la vârste impresionante. Au trăit în Hunedoara, în mijlocul naturii

• Traiul în mijlocul naturii, în munți și păduri, și dorința de a rămâne activi sunt lucrurile pe care le-au avut în comun cei mai longevivi români din satele din Hunedoara. Unii dintre ei au depășit cu mult vârsta de 100 de ani și au continuat să muncească până în ultimele clipe ale vieții. Cei care i-au cunoscut i-au considerat adevărate fenomene ale naturii.

Iancu din peșteră, cel mai straniu personaj din istoria satului Săcămaș din Hunedoara ar fi trăit vreo 140 de ani, în pădurea de la marginea așezării, unde în ultimii ani de viață își amenajase o grotă, în preajma unui izvor.

Peștera lui Iancu al Didei poate fi văzută și în prezent, păstrând urme ale locuirii sale, până în anii ’60, când bătrânul s-a stins, în toiul unei ierni grele. Localnicii îl numeau Iancu din peșteră și îl priveau cu uimire atunci când bătrânul își făcea apariția pe ulița satului.

„Era ceva de speriat pentru cei care nu îl cunoșteau, dar multă lume din sat îl avea la inimă. Era ca un pelerinaj aici. Vreo 120 de ani putea să fi avut. Nici el nu mai știa. Iancu a murit în martie 1965, după ce învățătorul Peica din sat, cel care avusese grijă de el în ultimii ani de viață, murise în ziua Anului Nou”, povestește Emil Muntean, un localnic din satul Săcămaș, care îl prinsese în viață, în copilăria sa.

Iancu din peșteră se hrănea cu roadele pădurii și cu ce îi mai aduceau localnicii, bea apă de izvor și trăia ca un pustnic în peștera căreia îi adăugase o ușă pentru ca sălbăticiunile să nu îi facă vizite neașteptate. Bătrânul își lăsase unghiile să crească asemenea unor gheare, avea părul lung și des, iar barba îi ajungea la brâu. Unii săteni și-l aminteau purtând tot timpul o basma roșie, alții spun că Iancu avea peste pantaloni un fel de fustă de aceeași culoare.

„Administraţia pădurilor l-a obligat să poarte pe cap o basma roşie pentru a nu fi confundat cu vânatul”, relata profesorul Ioachim Lazăr, într-un articol despre Iancu din peșteră.

Potrivit cercetătorului, bătrânelul intrase în atenția Securității, pentru că se adăpostea în grotă, iar vârsta lui înaintată l-a transformat într-un obiect de studiu pentru medici.

„Colonelul Călugăru, pe atunci medicul Securităţii regionale, amicul meu, a scos din buzunar nişte fotografii în care pe cine îl văd? Pe omuleţul din Săcămaş. <Vezi pe pişpiricul ăsta?> – îmi zice doctorul. <Ar putea fi recordman naţional sau chiar european la longevitate>. Doctorul îmi dete câteva poze pe care fotograful securităţii le făcuse la faţa locului, adică la peştera din pădurea unde Iancu avea domiciliul. Fiindcă era un om singuratic şi de o vârstă necunoscută, Iancu fusese dat în atenţia Ministerului de Interne, iar doctorul personal trebuia să-l aibă de grijă. Aflând că aici trăieşte un om ciudat şi semisălbatic, autorităţile l-au trimis la Institutul Parhon din Bucureşti, pentru studii de geriatrie. Cei de la Institut i-au analizat părul şi i-au evaluat vârsta la circa 140 an”, relata Ioachim Lazăr.

O mulțime de localnici din ținutul cetăților dacice din Munții Șureanu au atins și ei vârste de peste un secol. În anii ’50, Vasile Rujoi, un pădurar din satul Grădiștea de Munte, ce putea fi întâlnit adesea în Sarmizegetusa Regia, devenise o figură pitorească pentru turiști. Avea 107 ani în 1955 și putea fi văzut muncind în jurul cabanei forestiere din cetatea dacică.

„Mulţi dintre studenţii veniţi de la Bucureşti să vadă ruinele cetăţii lui Decebal au cunoscut un pădurar, ce locuieşte lângă dealul Grădiştei. E bătrân, a ieşit la pensie de mult. A făcut 25 de ani de serviciu şi a ieşit la pensie. Acum are 107 ani bătuţi pe muche”, arăta A. Păduraru, într-un reportaj din 1955, publicat în Scînteia Tineretului.

• Bătrânul Rujoi avea dinți albi pe care și-i afișa zâmbind mereu și era de-o sănătate extraordinară. Avusese trei soții, iar cu ultima dintre ele s-a căsătorit la 92 de ani. Fiu său era și el pensionar.

„Dar ceea ce e mai interesant la omul acesta, care a trăit un secol prin pădure, este că în momentul de faţă vorbeşte bine, aude bine şi munceşte! Da, munceşte! Eu l-am găsit cărând gunoiul din grajd”, arăta autorul reportajului.

Și alți localnici din Grădiștea de Munte erau amintiți pentru longevitatea lor. „Tonceștii sunt veniți din Grădiștea de Munte. Un bătrân a murt acum vreo 30 de ani, la 107 ani. Avea 14 feciori și o fată”, își amintea un localnic din satul Urșici, citat de etnologul Lucia Aplozan, care a cercetat în anii ’80, satele de din ținutul cetăților dacice.

La poalele munțiilor, în satul Vâlcelele Bune, a trăit și Ștefan Gros, cel mai vârstnic cioban din România ultimilor ani, decedat în 2020, la vârsta de 102 ani. Moș Ștefan a muncit la srână până în ultima sa zi de viață, curmată în urma unui accident. „Am înţeles că un tractor de la stână, undeva prin județul Arad, unde în ultimul timp îl ajuta pe fiul dânsului la oi, a dat cu spatele peste dumnealui fără să îl observe. Acolo i-a fost scris să moară”, anunţa preotul Dimitrie Ivaşco, de la Schitul Straja.

Ştefan Gros a fost ani în şir cel mai vârstnic angajat din România. A devenit pensionar cu acte în regulă abia în 2018, la vârsta de 100 de ani. „Numai de dragul oilor mi-a lungit Dumnezeu anii de viaţă. Nu mă simt deloc bătrân. Nu mă doare nimic. Mănânc orice, dorm toată noaptea. Mai beau, din când în când, şi câte un pahar de vin. La etatea mea, eu zic că îi bine. Picioarele nu mă dor, doar pasul s-o mai înmuiat“, relata ciobanul care a cutreierat ani în șir munții Retezat, Șureanu și Parâng. Tatăl lui a trãit până la 103 ani, iar un bunic – până la 107 ani, își amintea moș Ștefan.

Alexandru Duma, un localnic din satul Banpotoc din Hunedoara, a atins vârsta de 106 ani, la finalul unei bieți pline de greutăți. În 2013, cu un an înainte de a deceda, bătrânul fusese sărbătorit de apropiații săi și de veteranii de război din rândul cărora făcea parte.

„Am lucrat ca pietrar apoi am plecat la război. Am luptat la Cotul Donului și în Crimeea, din 1941 până în 1944. Retrăiesc și acum coșmarul războiului. Mii de morți și atâta lume distrusă. Acolo mi-am șubrezit picioarele”, relata hunedoreanul.

Însă Alexandru Duma avusese o inimă puternică. „Uneori stau și mă gândesc cum a bătut ea încontinu atâta amar de vreme. Eu am mai dormit, m-am odihnit însă ea a bătut întruna. Trebuie că e o inimă foarte tare”, spunea acesta.