Parcul Național Retezat, cel mai vechi parc național din România, a împlinit 89 de ani de când masivul din Hunedoara a fost declarat rezervație naturală.
„Retezatul este primul parc național din România și a fost înființat la inițiativa profesorului Alexandru Borza și a savantului biolog Emil Racoviță. La înființare, Parcul Național Retezat cuprindea o suprafață de 13.000 hectare (aproximativ 100 kilometri pătrați), care în timp s-a tot mărit, ajungând în prezent la peste 38.000 de hectare”, a informat administrația din Parcul Național Retezat (APNR).
Parcul Național Retezat, datorită habitatelor sale foarte diverse, multe naturale, sau puțin modificate de intervenția umană, adăposteşte o faună și floră deosebit de bogată, atât în ceea ce priveşte numărul de specii, cât şi numărul mare de exemplare care alcătuiesc populațiile acestor specii.
Parcul Național Retezat atrage turiști din toată lumea, fermecând prin peisajele de o autentică sălbăticie, conturate de păduri, lacuri glaciare, păşuni alpine şi piscuri înalte, dar şi de flora şi fauna acestor locuri, adaugă reprezentanții rezervației naturale.
„Parcul Național Retezat înseamnă munți, păduri, zone de jnepeniș, râuri, cascade, chei, lacuri glaciare, poteci de creastă, o contopire a cerului și pământului care te lasă de cele mai multe ori fără grai. Parcul Național Retezat este un colţ de rai care merită să fie protejat”, informează APNR.
În 22 martie 1935, Consiliul de Miniștri al României a hotârât, la propunerea ministrului Agriculturii și Domeniilor și a Comisiunii Monumentelor Naturii înființarea rezervației Parcul Național Retezat.
„Consiliul de Miniștri, în ședința de la 22 martie 1935, confirmă ca monument al Naturii masivul Retezatul din județul Hunedoara, în următoarele limite: valea Râul Mare, începând cu punctul Gura Zlătii, urmând valea Lăpușnicului, înglobând vârful Stănuleț (cota 2.050 metri), continuând de la punctul 1.413 metri, pe Lăpușnicul Mare în sus, trecând pe culmea vârful Buții la cota 1.977 metri, urmând culmea Păpușii, vârful Custura, vârful Gruniul 2.302 metri, spre Nord, cota 1.563 metri, vârful Mare 2.456 metri, cuprinzând văile superioare ale râului Nucșorului până la cota 1.367 metri, trecând la vârful Retezatului (2.484 metri) și pe scoaba Retezatului la râul Zlătuia până la Gura Zlata. Acest teritoriu este cuprins în cărțile funduare ale mai multor comune din județul Hunedoara și are o întindere de circa 100 kilometri pătrați. Fiind proprietatea Statului, în indiviziune cu particulari, chestiunea juridică rămâne neatinsă. Totodată se va elabora un regulament care să prevadă regimul de protecție de funcționare”, se arăta în decizia luată de Consiliul de Miniștri.
Demersurile pentru înființarea Parcului Naţional Retezat pe unul dintre teritoriile cele mai sălbatice ale României, în sud-vestul județului Hunedoara au durat mai mult de un deceniu.
Ele au fost susţinute de oameni de ştiinţă ca Alexandru Borza (președinte al Comisiunii Monumentelor Naturii în anii ‘30), Andrei Popovici Bâznoşanu şi Emil Racoviţă, dar şi de Societatea Naturaliştilor din România.
Savantul Alexandru Borza (1887 – 1971) a prezentat argumentele decisive pentru înființarea parcului național.
Căldările uriașe, zecile de lacuri glaciare din Retezat, circurile glaciare (bazine stâncoase cu pante abrupte, formate în urma topirii gheţarilor), văile glaciare în trepte, morenele și grohotișurile fac din Retezat ținutul care a păstrat cele mai bogate și mai răspândite urme ale erei glaciare.
„Nicăieri în Carpaţii Româneşti nu sunt mai grandioase urmele glaciaţiunii de odinioară ca în Retezat. Acestei epoci de cumplite prefaceri i se datorează relieful sălbatic excavat al muntelui, cu toate formele variate cunoscute până acum de morfologia glaciară. Uriaşe stânci rotunjite şi scrijelate din jurul zecilor de tăuri verzi, albastre, negre, sclipitoare, limpezi ca ochiul, sunt mărturiile acţiunii cutropitoare de odinioară a gheţarilor. Rămăşiţele platoului amarnic scobit, crestele ce despart căldările dinspre nord de cele de miazăzi, precum şi căldările vecine sunt rezultanta jocului sinistru aranjat aici de puterile titanice ale gheţurilor diluviale”, explica savantul Alexandru Borza, într-un articol din 1933, publicat în revista Carpații.
Înființarea parcului național era motivată de savanți prin nevoia de ocrotire a naturii aproape neafectată de om.
Oamenii de știință au cerut oprirea păşunatului, a vânătorii, a tăierilor de pădure în viitorul parc naţional, considerat la începutul secolului XX una dintre puţinele regiuni din România unde vegetaţia rămăsese în starea ei naturală, păstrând un echilibru biologic al faunei şi florei sălbatice.
În imagine: Pisica sălbatică din Retezat. Foto Lucia Ursu ANPR
