Ținutul Hunedoarei devenise la sfârșitul secolului al XVIII-lea un loc în care călătorii străini se simțeau în siguranță, fără a avea teama că vor fi jefuiți. Pedepsele aspre date răufăcătorilor au contribuit la această stare de fapt. Înainte însă ca autoritățile să ia măsuri drastice, satele Țara Hațegului se aflau sub teroarea bandiților. O mărturie despre atrocitățile săvârșite de aceștia a fost redată într-o scrisoare a secretarului gubernial I.T. de Hermann, în 9 august 1775, la Sibiu, și publicată de istoricul Gheorghe Bogdan Duică, în revista interbelică Utopia (1930).
„În noaptea spre 28 Iulie o ceată de 47 de bandiţi înarmaţi intră în satul Clopotiva din Valea Haţegului. Un căprar-grănicer aude zgomotul, se apropie să vază ce se întâmplă, dar este ciuruit de gloanţe. După aceasta bandiţii pleacă spre casă unui nobil, Isac Nanden, sparg uşile şi pătrund cu toată puterea în casă. Bietul nobil se retrage prin fereastră, dar imediat trei puşti se descarcă în el; el cade şi se preface mort. Hoţii-l cercetează, îl cred mort; îl lasă şi se apucă de soţia lui, o ard grozav cu fieruri înroşite; iar pe fată o împuşcă în picior, ca să spună unde se găsesc banii. După ce au prădat bine casa, bandiţii încep a benchetui şi a lărmui, puşcând mereu, aşa că Tabula continua se miră de unde-şi vor fi luat ei atâta pulbere. În sfârşit ei năvălesc în curia nobilului Ioan Pogany, un om foarte brav şi de mulţi ani judecător superior in comitatul Hunedoarei. Hoţii bat în uşe; dar uşa-i închisă bine; ei bat în ea cu tâta putere, încât deodată cu uşa cade şi o parte din pietrele în care uşa era încheiată. Bietul Pogâny se ascunde în pivniţă, dar hoţii-l ajung şi trag în el. Deoarece el nu moare îndată, cu o cruzime neauzită îi deschid trupul până la inimă; şi-l sfârşesc cu un glonte ce i-l trag în frunte”, informa secretarul gubernial.
Oameni spânzurați pe drumuri
„Sfârşind cu aceasta, şi atacă pe soţia lui. În cel mai îngrozitor mod o ard cu fieruri înroşite, răpind apoi tot felul de mobilă şi o sumă importantă de bani, iau cu ei şi pe fata lui Pogany, o fată în vârstă de măritat, şi pe fratele ei mai mic, lăsând vorbă că nu le vor da drumul până ce nu li se vor da lor 8.500 de florini. După eroismele acestea ei părăsesc satul, pe la 2 ceasuri din noapte şi pleacă spre munţi. Dar pe drum mai taie beregata unui cllopotivean care le-a ieşit în drum; iar pe altul îl spânzură de un pom; apoi ieau cu ei toate vitele ce le întâlnesc; şi pradă pe toţi cei ce sunt atât de nenorociţi să-i întâlnească. A doua zi un căprar-grăniţer curajos din Zaicani şi un solgăbirău tot atât de curajios adună vreo 100 de oameni, provincialişti şi grăniţeri. Trupa înaintează în munţi, să caute pe bandiți: şi-i şi găseşte curând, baricadaţi după nişte stânci. Cei doi şefi se pregătesc să atace pe hoţi din două părţi, dar îndată ce subalternii lor văd că bandiţii se gătesc inimoşi de apărare, ba că au aerul de-a ieşi de după stânci şi-a scoborî spre ei, o ieau la fugă şi lasă pe şefi numai cu vreo 16 înşi; vreo 20 hoţi, cari într-adevăr începură a scoborî, i-ar fi încunjurat, dacă ceilalţi (16) nu s-ar fi retras cu bună chibzueală. Acum hoţii sunt vreo 70! Guvernul a pregătit un atac întreit; şi pentru aceasta a cerut ajutor generalului comandant din Sibiu, principelui Munteniei şi administraţiunei din Banat. Nici o cătană nu se bucura să meargă la bătălia cu hoţii aceştia. Tar comitatul Hunedoarei tremură tot de frică, mai ales că bandiţii au ameninţat că în viitor vor ataca în ziua, mare trecând tot prin sabie şi foc!”, se arăta în scrisoarea secretarului.
Tâlharul tras pe roată
Banda de hoți a fost împrăștiată în cele din urmă iar cei prinși au suferit pedepse groaznice. „Îmi reiau libertatea să vă înştiinţez despre o execuţie foarte grozavă, care i s-a aplicat săptămâna trecută unui faimos tâlhar. Mie mi s-a făcut părul măciucă numai ascultându-o; şi în total numai delicventul a fost cel mai nepăsător. Trupul pe jumătate gol i-a fost legat de car, trei calfe de hengher îl înconjurau; aceştia întreţineau, suflând din foi, focul de cărbuni dintr-o tigaie. Scoţându-l din oraş, l-au oprit întâiu în faţa sfatului, a doua oară în suburbiu şi a treia oară la locul pierzării, şi de trei ori l-au rupt cu cleştele înroşite; şi în sfârşit l-au tăiat cu roata, de jos în sus; dar sufletul nu şi l-a dat până ce n-a căpătat vreo treizeci de lovituri. El era aşa de netulburat, încât la urcarea în căruţă i-a arătat slugei boierului tigaia, ce se află pe pământ, zicându-i s-o ridice în car! Şi când l-au pişcat cu cleştele, şi când l-au călcat cu roata, el n-a zis o vorbă, ci şi-a strâmbat numai faţa, puţin. La locul pierzării el s-a plâns, însă, mereu, că prea-l chinuesc, deşi el nu ştie să fi păcătuit aşa de mult. Și totodată a rugat pejudecători, că, de vor prinde pe fratele său, pe el să-l chinuească astfel, deoarece la toate fratele este de vină. Crima sa a fost doară că vreo câţiva ani a fost soţ într-o bandă de tâlhari, care a comis diferite omoruri şi pustiiri de nespus. Plin de mânie că este cercetat sever, odată i-a zis senatorului care-l audia: Nu mă mai întreba; ți-am spus că am fost hoţi și crez că vei şti ce fac hoţii”, se arăta în documentul publicat de istoricul Bogdan Duică.
