Desculţ şi în kimono la 74 de ani. Povestea omului care a adus judo la Deva!

Judo l-a făcut om! A învăţat primele procedee de la un discipol de-al lui Mihai Botez şi şi-a perfectat mişcarea corpului, lupta pentru priză şi căderile cu un maestru de legendă.

A fost primul antrenor al preşedintelui Federaţiei Române de Judo. Prin sală i-au trecut generaţii după generaţii, iar el le-a arătat tuturor calea reuşitei în luptă şi în viaţă!

S-a apucat de sport ca să-şi demonstreze că nu-i un bleg. A făcut haltere, înot şi box, înainte de-a afla ce înseamnă „calea supleţei”.

Omul care a adus judo la Deva este profesor de desen. Are 74 de ani şi merge zilnic la sala de antrenament. Vara trăieşte într-un paradis de pe malul Mureşului. Iarna coase goblen şi ascultă muzică clasică. Printre picături, îşi aminteşte şi de începuturile lui în arta răspândită în lume de japonezul Jigoro Kano.

Un tată dur şi gazde cu inima cât catedrala

Pricăjit, mic şi bolnăvicios – dar cu o voinţă incredibilă. Aşa era Ionel Drăgan la 14 ani. De copilărie nu-şi aminteşte cu plăcere. Dominaţia unui tată prea dur i-a ţinut în frâu personalitatea, iar povara asta a cărat-o cu el toată viaţa.

În clasa a opta, s-a gândit prima oară că sportul l-ar putea pune pe picioare – nu doar fizic, ci şi psihic. Era pe atunci elev la Alba-Iulia şi vorbea minute în şir cu colegii despre braţul profesorului de sport – un gimnast din lotul naţional.

„Toţi visam să arătăm ca el. Era numai muşchi. Tata însă mi-a interzis să fac sport. Eram sensibil. Una două, făceam bronşită pentru că mă obliga să mă înfofolesc, ca nu cumva să răcesc. Transpiram până la şcoală şi stăteam ore-n şir într-o clasă îngheţată”, povesteşte Ionel Drăgan, fiul unui militar şi al unei femei care şi-a câştigat existenţa brodând.

Avea talent la desen şi spune că profesorii îl lăudau. Asta i-a dat aripi. În clasa a noua, a plecat la Cluj.

„Mama m-a înscris la Liceul de Arte Plastice, ca să scap de tata. Şi-a redus banii de medicamente să-mi plătească gazdă în centrul oraşului. O familie de maghiari, cu doi copii. El – tipograf, urmaş al celui mai bătrân tipograf din România acelor vremuri, iar ea – supravieţuitoare a lagărelor de exterminare naziste. Pe el l-am considerat adevăratul meu tată. Erau oameni simpli, dar cu inimi cât catedrala. În casa lor mi-au găsit, în sfârşit, liniştea sufletească – într-o cameră şi o bucătărie în care dormeam cinci oameni”, rememorează hunedoreanul.

Şef de promoţie

Clujul i-a deschis ochii spre lume. A terminat liceul şef de promoţie, iar performanţa i-a fost răsplătită de gazdă. Capul familiei îi cumpăra lunar singura revistă color din România – „Uniunea Sovietică”, o revistă-magazin în care găsea inclusiv articole despre sport.

Admiterea la facultate a dat cu el de pământ. Avea un dosar „pătat”. Taică-său era militar şi a nimerit pe front când Armata Română a luptat împotriva sovieticilor.

„Am dat admitere la ‘Ion Andreescu‘. Aveam emoţii, dar eram pregătit. Desenul era examen elimnatoriu. L-am trecut cu brio, la fel ca pe celelalte. Examinatorii chiar m-au felicitat. Cu toate astea, n-am ajuns pe lista admişilor. Am fost dărâmat. Moralul mi-era din nou la pământ. Am avut noroc cu profesorii din liceu. Ei m-au susţinut şi m-au sfătuit să mă înscriu la Institutul Pedagogic. Un institutut de 3 ani, care avea şi Facultate de Arte Plastice. Aşa am făcut şi cu aia am şi rămas”, explică primul antrenor de judo din judeţ. 

[wzslider autoplay=”true”]

Profesori de elită, colegi geniali

Studenţia a fost pata de culoare de care s-a bucurat că a avut parte. Profesori de elită şi colegi geniali. Mulţi i-au fost modele şi îşi aminteşte de ei cu emoţie.

A fost studentul artistei Ileana Balotă – un nume pe continent în arta tapiseriei. Profesorul de Perspectivă a fost elevul lui Horia Teodoru, cu studii la Şcoala de Belle-Arte din Paris, iar cu reputatul Mircea Vremir a studiat pictura.

Cu acelaşi drag vorbeşte şi despre colegi care îi sunt prieteni şi astăzi, chiar dacă soarta i-a răspândit prin lume. Vasile Pupeză a ajuns actor şi trăieşte în SUA de peste 20 de ani. Fabritius Gert a devenit unul dintre cei mai mari graficieni ai Germaniei şi s-a stabilit la Sttutgart după ‘90.

Pedepsit la moartea lui Blaga

Perioada clujeană îi aminteşte de oameni faimoşi. Atunci i-a cunoscut pe criticul Ion Frunzetti şi pe medicul Iuliu Haţieganu. În 1961, a fost pedepsit pentru că s-a dus să-l vadă pe Lucian Blaga.

„Poetul era interzis de comunişti. Lumea îl arăta cu degetul şi-l hulea pe străzile Clujului. Când a murit, a fost totuşi pus pe catafalc la Casa Universitarilor – la câţiva paşi de Institut. Profesorii ne-au atras atenţia să nu mergem acolo, ca să nu avem probleme. Dar eu cu Pupeză şi Fabritius Gert ne-am dus. Vasi ştia foarte bine ce înseamnă opresiunea. Taică-său era socotit ‘duşman al poporului‘. A studiat la Viena şi a ajuns direct la Canal, după ce a înfruntat-o pe Ana Pauker. Profesorii au aflat imediat că ne-am dus să-l vedem pe Blaga. Şi drept pedeapsă, ne-au tuns la zero pe toţi trei!”, îşi aminteşte Drăgan.

Haltere – prima dragoste

Eliberat de sub dominaţia tătălui, a avut curajul să se gândească şi la sport. „Ca să-mi demonstrez că nu sunt un bleg”, motivează el.

Prima dragoste: halterele.

„La Cluj, aveai de unde alege, de la haltere şi box până la înot şi canotaj. Eu am ales ce-a fost mai dur. Şi chiar dacă au trecut 60 de ani de atunci, încă mai rezonez când aud la televizor clinchetul discurilor de la haltera olimpică”, spune Ionel Drăgan.

Antrenorii l-au socotit talentat de la primele antrenamente şi susţinerea lor i-a dat curaj. Avea nevoie de ajutor ca să capete încredere în propriile forţe. Odată cu halterele, s-a înscris şi la înot, deşi asta însemna să se scoale zilnic cu noaptea în cap.

„Mă trezeam la 5 dimineaţa, înotam o oră la singurul bazin din Cluj şi fix la 7.30 plecam la liceu. Aveam de mers 25 de minute pe jos. Îmi făceam programul aşa încât să ajung la înot în fiecare zi şi la haltere de trei ori pe săptămână, iar duminica îmi găseam timp şi pentru un concert”, povesteşte hunedoreanul.

Cu timpul, halterele au rămas în urmă, iar studentul de la Arte Plastice a devenit preocupat de sportul cu mănuşi. A învăţat boxul ca artă, nu ca bătaie, de la antrenorul care l-a urcat pe Mihalic pe podiumul Europenelor de la Lucerna. Era ambiţios, îi plăcea sportul şi învăţa din greu la antrenamente. Destul cât să-şi impresioneze antrenorii. Dar avea totuşi un cusur – îi lipsea stofa de campion.

„Făceam sport ca să mă perfecţionez, nu pentru medalii. Încă nu aveam suficientă încredere în mine. Era povara din copilărie, pe care am cărat-o după mine toată viaţa”, îşi explică astăzi.

Judo, la Politehnică

De judo a auzit prima oară în anul III de facultate, de la un discipol de-al lui Mihai Botez.

„Se numea Otto Kiss şi eram colegi la Arte Plastice. El mi-a spus că se face judo la Politehnică. Nu ştiam ce-i aia, dar m-am dus de curios şi m-a prins. Ne-am adunat vreo 7 inşi în sala de sport, care era liberă doar de două ori pe săptămână – seara, târziu. Am apucat să învăţ câteva procedee la lupta în picioare. Pe atunci, habar n-aveam că sunt 40”, mai spune Drăgan.

Fascinat de judo, a început să-i înveţe şi pe alţii ce ştia el. Trei dintre primii elevi au ajuns peste ani profesori de educaţie fizică, iar cu unul s-a reîntâlnit la Deva – era director la Clubul Sportiv.

Biblia judo-ului

După absolvire, Ionel Drăgan a venit la Deva. În toamna lui ‘64, era profesor de desen Şcoala „Dr. Petru Groza” (actuala „Regina Maria”). În mai puţin de-o lună, şi-a format prima grupă de copii dornici să înveţe judo.

„Profesorul Anghel Nistor era directorul şcolii. I-am spus ce vreau să fac şi m-a lăsat să-i antrenez în sala de sport. Dar cum nimeni nu auzise de judo la Deva, au început să apară discuţii, mai ales din partea profesorilor. Îşi închipuiau judo ca pe ceva mistic-religios. Am încercat să le explic că e vorba de-o artă care te dezvoltă fizic şi psihic. Pe unii n-am reuşit să-i luminez niciodată, aşa că mi-am continuat antrenamentele”, rememorează primul antrenor hunedorean de judo.

Cu timpul, Drăgan şi-a dat seama că-i lipsesc totuşi multe cunoştinţe despre arta marţială apărută în Japonia de mai bine de un veac. Trebuia să caute măcar o carte, dar în România acelor ani nu exista aşa ceva.

„Prima carte despre judo am primit-o din Belgia. Mi-a făcut rost de ea o elevă cu rude în străinătate. O păstrez şi astăzi, după 50 de ani. E o adevărată Biblie a judo-ului. Între timp, am aflat adresa unui magazin specializat din Paris şi le-am trimis o scrisoare. Scurtă şi la obiect, că era în vremea comuniştilor. Am primit un catalog din care mi-am ales doar un titlu. Atât mi-am putut permite. Îmi amintesc şi cum am plătit cartea – cu o faţă de masă şi 12 şerveţele din pânză topită, cusute cu motive naţionale. M-au costat mai mult ca salariul pe-o lună, dar a meritat”, e convins hunedoreanul.

Performanţa de sub Cetate

Nu încălca legile societăţii. Nu te gândi prea mult la tine însuţi, dar gândeşte-te profund la problemele acestei lumi. Nu invidia pe nimeni şi nu te despărţi niciodată de Cale. Acestea sunt doar câteva dintre învăţămintele maeştrilor care, în urmă cu secole, arătau învăţăceilor calea reuşitei în luptă şi în viaţă.

Judo a pornit de la principiile jujitsu-lui, păstrând tehnicile de aruncare şi prize ale acestuia. La începutul secolului trecut, pe măsură ce a devenit popular în Europa, şi-a pierdut treptat caracterul de artă marţială, transformându-se în sport.

În 1964, a devenit probă olimpică, iar după patru ani a fost înfiinţată Federaţia Română de Judo. Secţia de judo a Clubului Sportiv Deva avea să fie printre primele afiliate, iar Ionel Drăgan a fost primul antrenor oficial. Prin sală i-a trecut generaţie după generaţie. Au apărut medaliaţii şi sportivii de performanţă – inclusiv Doru Sapta, actualul preşedinte al Federaţiei Române de Judo, Alexandru Bălgrădean, secretarul general al FRJ, şi Gabi Sapta, antrenorul loturilor naţionale ale Kuweitului.

„Şcoala de judo de la Deva s-a afirmat ca una dintre cele mai tehnice din ţară la lupta în picioare, iar printre primii sportivi care au adus medalii pentru club s-au numărat Daniel Văcăreţu şi Dorin Andrica – astăzi, profesori universitari la catedra de Matematică a Universităţii ‘Babeş-Bolyai‘ din Cluj, dar şi fraţii Sapta, care au cucerit 8 titluri de campioni între 1972 şi 1979. Doru Sapta a fost primul campion naţional, iar Gabi Sapta a adus României o medalie internaţională la ‘Cupa Prieteniei’, din Coreea de Nord”, mai spune omul care a adus în judeţ judo-ul de performanţă.

Un maestru de legendă

După înfiinţarea FRJ, România a organizat periodic stagii de pregătire cu antrenori din Japonia, Coreea, Franţa, Iugoslavia, URSS şi Algeria. În 40 de ani, Drăgan nu-şi aminteşte să fi ratat vreunul.

În 1968, şi-a perfectat mişcarea corpului, lupta pentru priză şi căderile cu Hiroaki Fujita şi Takeshi Matsusaka, membri ai echipei de judo a Japoniei, iar mai târziu, cu maestrul nord-coreean Han Chang Hi, care a şlefuit şi a dat contur judo-ului românesc în primul deceniu de existenţă oficială.

Venit în România în 1975, Sensei a supervizat antrenamentele loturilor naţionale şi a condus stagii de pregătire la centrele importante din ţară. După doi ani, s-a întors acasă, dar avea să-l lase moştenitor pe fiul său, Han Sang Ho, care a devenit antrenor principal al lotului naţional de judo masculin.

Chiar dacă nu are pieptul plin de medalii, Ionel Drăgan este mulţumit că şi-a lăsat amprenta pe sute de judoka. Ar putea scrie o carte doar înşirându-le numele. În 2005, s-a pensionat – de la catedra de desen a Şcolii „Regina Maria”. Are 74 de ani şi n-a renunţat încă la kimono. Face antrenamente în fiecare pe zi, chiar dacă vara fuge de oraş într-un paradis de pe Valea Mureşului.

„Judo este printre puţinele sporturi care te provoacă şi intelectual. Pe mine m-a ajutat să primesc o educaţie şi să devin un om cu principii!”, încheie omul care a adus judo la Deva.