Viaţa în Alberta înseamnă muncă pe brânci, taxe plătite la timp şi politeţe cât cuprinde. Asta povesteşte un hunedorean care trăieşte de 12 ani în ţara frunzei de arţar. S-a mutat acolo pentru un trai mai bun. Spune că-l are. De 7 ani e cetăţean canadian. Copiii sunt la casele lor, are 4 nepoţi şi câştigă cât să trăiască decent. Dar s-ar întoarce acasă mâine, dacă ar avea nişte bani puşi deoparte. Măcar 500.000 de dolari. Să nu-l doară capul de căderea leului!
Eugen Fota e originar din Deva. De 12 ani, trăieşte în cel mai mare oraş din provincia Alberta – între Munţii Stâncoşi şi preria canadiană. A plecat din ţară pentru copii. Să le fie mai bine. Era subinginer la Mintia. Şi-a depus dosarul de emigrare, a adunat punctajul şi dus a fost. Alegerea a fost bună – este convins astăzi.
Ţara vânătorilor de bizoni atrage neamuri din toate colţurile lumii.
„În Canada sunt şi foarte mulţi români. Cel puţin 30.000 trăiesc în Alberta. Inginerii îşi găsesc foarte uşor de lucru. Dacă eşti bun şi ştii ce trebuie să faci, după o probă de lucru, postul e al tău. Faci carieră!”, spune hunedoreanul.
Începutul însă e greu. La el a durat şapte-opt ani. A muncit zdravăn pentru fiecare cent. Ani întregi a avut două locuri de muncă. Nici criza nu l-a ocolit. A renunţat la casă şi s-a mutat la bloc – era mai ieftin.
Acum e mulţumit. Lucrează în domeniul petrolier. Copiii sunt la casele lor. Are propria firmă, de cinci ani, şi pentru el, visul canadian chiar a însemnat ceva – nişte speranţe imposibil de împlinit acasă.
Nu-şi face planuri, pentru că nu ştie ce va urma. Are 50 de ani şi s-ar bucura să mai poată munci măcar vreo 10. La pensie, o să vină acasă.
„În Canada, pensiile sunt foarte mici. Câteva sute de dolari. Ca să te apropii de 1.000, trebuie să câştigi foarte bine. Eu sunt fericit dacă mă aleg cu 400 de dolari, plus alţi 100 pentru cât am muncit în România. Cu banii ăştia nu poţi trăi în Canada, dar în România te descurci”, socoteşte Eugen Fota.
Primul job
Canada i-a dat hunedoreanului şansa să emigreze, să muncească, să-şi plătească taxele şi să se bucure de viaţă altfel decât acasă. S-a stabilit în Calgary pentru că avea acolo un prieten. A stat la el până şi-a găsit ceva de lucru, să poată plăti o chirie, şi a schimbat patru firme până s-a văzut mulţumit.
Primul contact cu munca l-a avut într-o magazie.
„Descărcam tiruri, înregistram marfa şi o etichetam. Lucram 30 de ore pe săptămână, în loc de 40 – programul normal”, îşi aminteşte.
Într-un an, avea al doilea serviciu – la asigurarea calităţii. Câştiga 50 de cenţi în plus pe oră, iar asta conta. După şase luni, a semnat un contract cu Lafarge – cel mai mare furnizor de materiale din construcţii în SUA şi Canada.
„M-au angajat inspector cu întreţinerea. Primeam mai mulţi bani şi aveam şansa să câştig ‘experienţă canadiană’ – foarte importantă când te angajezi. În plus, eram într-un domeniu pe care-l ştiam din România”, povesteşte deveanul.
Visul canadian
Lafarge i-a dat de lucru 7 luni. Ca să-i ajungă din urmă pe canadieni, s-a înscris şi la un curs de specializare. A trăit 9 luni din şomaj şi a învăţat AutoCAD (program folosit în proiectarea planurilor de construcţie în două dimensiuni). Şcoala i-a oferit un nou serviciu.
„Căutam firme în domeniul petrolier, pentru că plătesc mai bine. Am dat un interviu pentru National Oilwell şi am fost acceptat. Lucram pentru unul dintre liderii mondiali de echipamente şi componente utilizate în petrol şi gaze. Eram angajat cu drepturi depline. Adică, asigurare medicală, beneficii şi concediu de odihnă – două săptămâni, în primii ani de muncă. După 4 ani, am plecat de la ei. M-am angajat la Vista IMV JV, pentru că plăteau mai bine”, zâmbeşte Fota.
Căderea economiei a făcut rafagii. Firmele au concediat pe capete, iar românul n-a făcut excepţie. Visul canadian i s-a făcut ţăndări. Şapte luni n-a câştigat niciun cent.
„Noroc cu băncile. Am trăit din împrumuturi. Canada e o ţară scumpă. Dacă n-ai cel puţin 2.000 de dolari pe lună, nu supravieţuieşti”, explică el.
Două săptămâni printre homleşi
Dar în statele dezvoltate, oamenii văd lucrurile altfel. La concediere nu se termină lumea.
„N-am intrat în panică. Managerul mi-a promis că mă reangajează dacă firma îşi revine. Până atunci, am lucrat la un brazilian – un amic, care avea o firmă de securitate. Două săptămâni am păzit nişte blocuri cu homleşi – foşti puşcăriaşi şi drogaţi. Era periculos. N-aveam arme şi nici măcar cătuşe. Trebuia să-i ţin sub control cu mâinile goale”, explică Fota.
Episodul a durat până când a fost reangajat de National Oilwell. Managerul departamentului de proiectare era român şi şi-a amintit de el când s-a ivit ocazia.
„Eram interesat de un post mai bine plătit, dar i-am promis că voi rămâne în firmă cel puţin un an. Întâmplarea a făcut să mă caute şi cei de la Vista – chiar după un an. Am plecat la ei, iar de acolo, am ajuns la compania la care lucrez şi astăzi – Three Streams Engineering, cumpărată anul trecut de Foster Wheeler Corporation. De cinci ani, am propria firmă. Lucrez la proiectele Foster Wheeler Corporation şi sunt plătit cu ora, după cum negociez”, detaliază hunedoreanul.
Despre judo, prieteni şi amici
În timpul liber, Eugen Fota dă lecţii de judo. E o pasiune din România de care şi-a amintit când a avut nevoie de un ban în plus.
„Ani de zile, am avut două joburi. Făceam curăţenie la grădiniţe sau în birouri. Îmi trebuiau bani să călătoresc şi să mai vin acasă, să-mi văd părinţii. Am petrecut câteva vacanţe în SUA, iar în România vin o dată la doi ani. Aici îmi sunt şi prietenii”, spune românul.
În Canada, are doar colegi şi amici. Prietenia-i floare rară printre străini.
„Se construieşte greu şi în timp. Aici n-ai vreme să te împrieteneşti. Am doar câţiva amici – români şi brazilieni. Prietenii mei au rămas la Deva. Sunt prietenii din copilărie, din şcoală ori din armată”, spune Fota.
Despre colegi nu ştie mare lucru. Doar cum îi cheamă şi de unde sunt. O dată pe lună, se întâlnesc la un grătar de vită – preferatul canadienilor. În rest, abia dacă-i ajunge timpul să muncească.
Ce fac patronii pentru angajaţi
Foster Wheeler are cel puţin 400 de angajaţi în birourile din Calgary. Eugen Fota n-are cum să-i ştie pe toţi, chiar dacă firma pune la cale tot soiul de activităţi ca să-i adune la un loc. O dată la două săptămâni, îi invită pe toţi la un grătar, pe balconul clădirii în care muncesc.
„Grătarele sunt pregătite de şefi şi tot ei ne servesc. Tocmai ca să dispară orice barieră dintre ei şi angajaţi. În fiecare vineri, primim gogoşi americane sau tartine. Din partea firmei. Iar frigiderul din bucătărie e plin cu sucuri, cafea, unt, cereale şi apă minerală. Fiecare mănâncă şi bea cât vrea. Gratis!”, povesteşte românul.
Când are timp, merge la biliard sau la cinematograf cu colegii şi cu familiile lor. Patru dintre ei sunt români. Ieşirile sunt puse la cale tot de firmă – pentru socializare.
„Vii la cinema, primeşti un suc, o cutie de popcorn şi biletul de intrare la film. Iar dacă te mai şi îmbraci în ton cu personajele de pe ecran, câştigi un premiu”, detaliază deveanul.
Din când în când, angajaţii primesc din partea companiei carduri cu diferite sume de bani. Eugen Fota a primit unul când a sărbătorit un an de muncă pentru Foster Wheeler, iar de ziua lui, a primit altul. Cu banii nu poţi face chiar orice – explică el: „Ai de ales între două firme, de la care îţi poţi cumpăra îmbrăcăminte”.
„Legea se respectă şi se aplică!”
Chiar dacă-l macină dorul de-ai lui, Eugen Fota e de-a dreptul impresionat de ţara cea mai dorită de emigranţi.
„Curăţenia e prima care-ţi sare în ochi. În plus, Canada e o ţară în care legea se respectă şi se aplică – indiferent cine eşti. N-ai voie să arunci jos nici măcar un muc de ţigară. Oricând te poate vedea un poliţist. Sunt destui pe stradă – şi călare, şi pe biciclete. Iar dacă nu te vede el, te vede un trecător şi îl anunţă. Iar amenzile sunt foate mari – pleacă de la 150 de dolari. În fiecare intersecţie sunt camere de supraveghere. Dacă depăşeşti viteza legală, plăteşti. Am păţit-o şi eu, în primele luni. Am scăpat doar cu 60 de dolari, dar de-atunci sumele s-au dublat. S-a revenit şi asupra legii care-ţi permitea o bere la volan. De un an, nu mai ai voie să bei gram de alcool când şofezi”, mai spune românul.
Preţul vieţii
Viaţa e destul de scumpă în Canada. Dar cât ai un loc de muncă bine plătit, poţi sta liniştit. Dacă-l piezi, e grav – rişti să rămâi şi fără casă.
„Cu 2.000 de dolari pe lună trăieşti la limită” – spune Fota.
Chiria minimă e 600 de dolari. Dacă nu vrei să locuieşti „la grămadă”, te costă mai mult – cam 1.000. Pe mâncare se mai duc alţi 400, la care se adaugă telefonul, curentul electric, asigurarea auto – cel puţin 50 de dolari fiecare. Transportul în comun costă şi el. Cu 3 dolari circuli cu autobuzul preţ de o oră şi jumătate, indiferent de traseu. Abonamentul lunar te costă 150 de dolari.
„De restaurant, nu poate fi vorba fără un salariu bun. În Alberta, serviciile sunt scumpe. O bere europeană costă doi dolari, iar una locală – 1 dolar. Cel mai ieftin meniu e 20 de dolari, plus bacşişul – 10-15% din preţul consumaţiei. E regulă. ‘Tips‘-ul e folosit în toate localurile, în forme şi obiceiuri diferite. E adăugat de client pe nota de plată, după care faci totalul şi semnezi. Dacă nu-l pui pe notă, i-l dai direct ospătarului – 3-4 dolari, bani gheaţă. Când nu laşi bacşiş, înseamnă că nu eşti mulţumit de servicii. Iar angajaţii restaurantului pot avea probleme”, explică Fota.
Hunedoreanul nu face caz de bani şi nici nu vorbeşte de salariu. Spune doar că a muncit pe brânci ca să-şi vadă visul cu ochii. Dacă ai educaţie şi experienţă, câştigi bine în Alberta, chiar dacă eşti român. Un inginer poate ajunge uşor la 6.000 de dolari pe lună, adaugă el.
În concluzie, cine îşi vede de treabă şi se adaptează, face carieră. Cine nu, n-are rost să-şi forţeze norocul!
–––––––––––––––––
Curiozităţi canadiene
*În „downtown” există intersecţii în care toate maşinile se opresc, iar pietonii au voie să traverseze şi pe diagonală.
*În aeroportul din Calgary eşti întâmpinat de bătrânei zâmbitori, îmbrăcaţi în cowboys şi purtând însemnele oraşului.
*Alberta este singurul loc din lume în care nu există şoareci.
