La Gura Barza, dărâmăturile ocupă hectare întregi din valea în care funcţiona centrul industrial. La începutul secolului trecut, minerii de la Barza scoteau anual peste o tonă de aur pur din galeriile săpate în munte. Uzina de preparare a minereului construită la poalele muntelui Barza în 1898 fusese cea mai mare din Imperiul Austro-Ungar. Un secol mai târziu, când exploatarea auriferă de la Barza îşi începea declinul, în zonă mai lucrau 6.000 de mineri. Gura Barza s-a închis definitiv în 2006, iar de atunci nimeni nu a mai putut ţine sub control dezastrul care a pus stăpânire pe aceste locuri.
„Stăm pe un munte de aur”, spun localnicii din Barza şi Crişcior, satele dezvoltate o dată cu mineritul. Pe străduţa care traversează satul Barza şi urcă spre locul vechilor mine pot fi văzuţi oameni purtând vestele de mineri, păstrate de zeci de ani ca şi cum timpul ar fi stat în loc pentru ei.
„Pe strada aceasta treceau zilnic 60 de autobuze pline cu mineri. Se lucra în trei schimburi şi, în general, până la sfârşitul anilor ‘80, am dus o viaţă bună. Oamenii lucrau cam patru ore pe zi, cei care intrau în subteran, şi aveau salarii destul de mari. Existau şcoli, un cinematograf, localuri unde petreceam timpul liber, iar atmosfera era una plăcută. Era multă agitaţie în jurul minei de aur”, îşi aminteşte Ioan, un fost instalator, angajat în exploatarea de la Barza timp de peste 40 de ani. Omul povesteşte că declinul minei a început înainte de 1989, deşi statul continua să investească în dezvoltarea zonei industriale.
Primarul municipiului Brad, Florin Cazacu, fost lider de sindicat la Gura Barza, relata recent că Nicolae Ceauşescu urma să aloce cinci miliarde de lei pentru retehnologizarea exploatării, o sumă fabuloasă pentru acele vremuri. Însă nu a mai apucat, iar investiţiile ulterioare ale statului român au fost nesemnificative. Nici măcar blocurile construite la poalele muntelui, în Crişcior, nu au mai fost finalizate. Clădirile fantomă au rămas părăsite până în prezent.
Oameni rămaşi fără locuri de muncă
„În urmă cu 50 de ani, mă angajasem în mină şi aveam un salariu de 1.200 de lei. Acum o pensie de 1.100 de lei. Eu mă descurc, însă copiii mei au fost nevoiţi să plece ca să muncească în alte oraşe”, a povestit Gheorghe, un fost miner din Barza. „Oamenii au început să se împrăştie din zonă după 1989, însă cea mai mare lovitură au primit-o în anii care au urmat. După ce s-a închis mina, nu a mai rămas nimic de făcut în Barza şi Crişcior. Cei mai norocoşi au apucat să iasă la pensie, însă minerilor care nu au avut ani suficienţi de lucru şi au fost disponibilizaţi le-a fost aproape imposibil să îşi găsească un nou loc de muncă, pentru a putea îndeplini criteriile de pensionare”, a mai spus fostul miner.
Omul locuieşte într-o căsuţă situată în vecinătatea fostei galerii principale a minei Gura Barza. În drum spre Crişcior, trece aproape zilnic pe lângă ruinele fostei exploatări, traversate la rândul lor de un pârâu roşu, poluat, care se varsă în Crişul Alb. În ultimii ani a asistat neputincios la devastarea zecilor de construcţii miniere. De aproape zece ani, ciocanele căutătorilor de fier vechi răsună în valea în care funcţionau minele, zdrobitorul de minereuri, magaziile, o uzină electrică, o uzină de prelucrare şi clădirile administrative ale complexului minier. Doar câteva tuneluri traversate în trecut de vagoanele cu minereu au rămas intacte, pentru că hoţii nu au avut ce fura din ele, în afară de calea ferată.
„La scurt timp după ce s-a închis mina şi au fost blindate intrările în galerii, a dispărut gardul împrejmuitor al exploatării. Apoi cei de la Minvest, compania care a administrat minele de aur, au pus pază, însă până la urmă au renunţat şi la ea. Acum locul minei pare al nimănui”, spune Vasile Riştei, un localnic, şi el fost miner. Bărbatul a fost disponibilizat în 2006, iar în lipsa unui loc de muncă, munceşte cu ziua la ceilalţi săteni din Barza.
El Dorado din Brad
În zona Bradului, aurul a fost extras începând din vremea Daciei romane, însă exploatările au început să se dezvolte intens de circa două secole, o dată cu primele investiţii în modernizarea centrelor miniere. Minereurile extrase şi prelucrate conţineau metale nobile, aur şi argint, în concentraţie variabilă de până la 12 grame la tonă, iar în unele cazuri au ajuns la o concentraţie de 40 de grame la tona de minereu.
Până în 1948, când complexul minier a fost naţionalizat, ultimul proprietar privat al exploatării a fost Societatea „Mica” Brad. Ulterior, în 1955 a fost înfiinţat Trustul Aurului Brad, care administra centrele miniere, iar în prezent zona fostului complex se află în patrimoniul Minvest. Din 1998, zona minieră a Bradului a fost inclusă pe pe lista celor defavorizate. În 2006, minele de aur au intrat în programul de închidere, iar un an mai târziu a fost pus lacătul pe exploatare.
