Lăcaşul de cult aparţine unei familii din Costeşti, localitate aparţinătoare de comuna Orăştioara de Sus
Familia Zgăvârdean din Costeşti are propria biserică, în curtea gospodăriei. Bisericuţa din lemn a fost ridicată de Samoilă Zgăvârdean, un fost veteran de război, care a vrut să le lase urmaşilor săi o moştenire mai puţin obişnuită. Acum lăcașul este una dintre atracțiil satului de la poalele cetăților dacice.
Poveste dinainte de Revoluţie
Povestea bisericii de lemn, din curtea familiei Zgăvârdean, a început înainte de 1989, când Samoilă Zgăvârdean (1920 – 2005) a decis să lase urmaşilor săi o altfel de moştenire, mai apropiată de credinţa sa. Când a început construcţia lăcaşului de cult, Samoilă avea 65 de ani. Locuia cu familia într-o gospodărie din Costeşti, satul de la poalele cetăţilor dacice din Munţii Orăştiei. Casa familiei Zgăvârdean se află pe coama unui deal şi este înconjurată de păşuni, iar în curtea spaţioasă, ocupată de acareturi, bărbatul găsise locul ideal pentru planul său.
A turnat singur fundaţia de piatră, acoperită cu gresie şi marmură, pe care apoi a ridicat biserica din lemn, o replică a lăcaşurilor de cult tradiţionale româneşti. Bisericuţa înaltă de aproape trei metri şi întinsă pe circa 20 de metri pătraţi are altar şi turle, şi este suficient de spaţioasă pentru două familii. A fost utilată cu instalaţii de iluminat, iar pereţii îi sunt împodobiţi cu icoane, tablouri achiziţionate sau pictate de hunedorean, şi alte obiecte bisericeşti.
A construit-o de unul dingur
Timp de aproape 25 de ani, Samoilă şi-a dedicat timpul pe care îl avea în afara treburilor gospodăreşti pentru a lucra la bisericuţă. Săteanul a murit în urmă cu aproape zece ani, la scurt timp după ce lucrarea sa fusese terminată.
În prezent, bisericuţa de lemn din curte este podoaba gospodăriei în care locuieşte familia hunedoreanului. În lăcaş nu au loc slujbe religioase oficiate de preoţi, însă Răduţ (fiul lui Samolilă), şi Elena (nora bărbatului) vin des să se roage în faţa altarului.
„Samoilă era un om foarte harnic. Nu a avut şcoală şi nu era calificat într-o meserie, pentru mult timp fiind bolnav. El a luptat şi în război şi ne spunea tot felul de poveşti de pe front. Poate şi suferinţele prin care a trecut atunci, în vremea războiului, l-au făcut să ia hotărârea de a construi schitul, în semn de mulţumire lui Dumnezeu”, spune Elena Zgăvârdean.
Moștenirea bătrânului
„Tatăl meu avea talent la pictat şi la fierărie, deşi era un om simplu, care nu a avut de la cine să înveţe artă. A construit bisericuţa de unul singur şi ne-a lăsat-o nouă să avem grijă de ea. Suntem mândri de ceea ce a făcut tatăl meu şi ne place să ne rugăm aici, chiar dacă noi mergem să ne rugăm şi la biserica din sat, iar când suntem cu oile sau mergem la holdă luăm cu noi o carte de rugăciuni”, a relatat Răduţ Zgăvârdean.
Fiul său arată cu mândrie peretele de la intrarea în lăcaş, pe care Samoilă Zgăvârdean a notat toate mănăstirile pe care le-a vizitat în cursul vieţii sale. Cei doi bătrâni care au în grijă lăcaşul povestesc că în ultimii ani au venit o mulţime de oameni să îl vadă şi chiar să se roage aici. Timpul şi-a lăsat însă amprenta pe bisericuţă, iar acoperişul ei a început să se degradeze. Totuşi, schitul, aşa cum îi spun oamenii din sat, rămâne una dintre operele inedite ale meşterului Samoilă. (Daniel Guţă)
