A lucrat de copil în minele particulare de aur din Roşia Montană. Satul lui s-a clădit pe metalul lucitor. Băieşii din Corna erau aurari renumiţi în Apuseni. Şi el, la una cu ei. Aurul i-a ţinut de foame în vremea războiului.
După 70 de ani, şi-a amintit de el. Şi a meşterit singur un şteamp – maşinăria folosită cândva la extracţia aurului
La 11 ani, scotea aur din Munţii Apuseni. Ca să nu crape de foame. Nici el, nici maică-sa şi ceilalţi 10 fraţi.
Din clasa a V-a n-a mai avut bani de şcoală. Taică-său a plecat pe front, iar el i-a luat locul la mina de aur. Era singurul dintre fraţi în stare să scoată minereul din măruntaiele pământului şi să-l aducă în spinare până-n curtea casei – la moara de aur. Instalaţia era folosită la extracţia aurului acum 70 de ani. Băieşii din satul lui o numeau şteamp. O construiau din lemn şi musai pe malul unui pârâu – pentru că de apă depindea funcţionarea ei.
Mircea Ioan Botar ştie pe dinafară povestea aurului din Apuseni. S-a născut la Corna – un sat din
Roşia Montana, şi a trăit de pe urma aurului până după război. 40 de kilograme de minereu izbutea să soată la suprafaţă într-o săptămână. După ce-l măcina cu şteampul, rămânea în palmă cu 5 grame de aur. Destul cât să mănânce cu-ai lui vreo 7 zile.
Ca să nu uite vremurile, după 70 de ani, fostul miner a reconstruit şteampul de la Corna. L-a meşterit în patru luni şi-l ţine în apartamentul de două camere. Să vadă oricine-i trece pragul cum scoteau moţii aurul din pământ.
Cum funcţionau şteampurile
Şteampul lui Botar funcţionează la fel ca acum 7 decenii. Şi are lângă el toate uneltele pe care le foloseau pe atunci aurarii din Apuseni. Fostul miner pune în funcţie maşinăria în timp ce explică pe îndelete rostull fiecărei piese.
Mai multe săgeţi de lemn sunt grupate în aşa-numitele „baterii”. În vârful lor e piatră sau oţel. Şteampurile au existat în satele Apusenilor încă din timpul austro-ungarilor. La început, erau puse în mişcare de animale, iar mai târziu, de forţa apei din pâraie şi tăuri.
„Funcţionează la fel ca orice moară”, explică Botar învârtind cu o mână de roata din stânga şteampului.
Minereul e spălat şi măcinat de apa care-l trece prin piua de la baza „bateriilor”. Cam jumătate din aur rămâne aici. Pe restul îl trece apa printr-o sită şi-l duce într-un bazin.
„Ce nu trece prin sită, trebuie spălat în vălău şi apoi ales în şaitroc”, detaliază hunedoreanul.
Din bazin, minereul ajunge pe un plan înclinat, acoperit cu o ţesătură din lână scămoşată, şi poate fi spălat cu „hurca” – o ladă din lemn cu faţa în formă de ciur. Prin ochii ciurului răzbate doar materialul foarte fin, care conţine aur.
„Trăiam o săptămână din 5 grame de aur”
În vremea războiului, numărai pe degete şteampurile din Corna. Nu fitecine îşi permite aşa ceva – îşi aminteşte fostul miner.
„Doar cine cumpăra sau moştenea o vatră de şteamp, îşi putea construi moara de aur în curte. Tata a fost unul dintre ăi de şi-au permis. S-a asociat cu proprietarul unei mine de aur şi cât era ziua de lungă, scoteam minereul la suprafaţă şi alegeam aurul. Pentru că noi aveam şteampul, câştigam trei sferturi din aur”, povesteşte hunedoreanul.
Şteampurile se puneau în funcţiune la mijlocul lui martie şi lucrau până la sfârşitul lui noiembrie.
„6 zile scoteam minereu de sub pământ şi-l căram la suprafaţă cu spinarea – în coşuri sau cu trocul. Să tot fi fost vreo 30-40 de kilograme. Sâmbătă şi duminica încărcam şteampul şi spălam aurul de măciniş. Abia dacă ne alegeam cu 4-5 grame de aur după atâta muncă”, explică Botar.
Hunedoreanul n-are amintiri prea plăcute despre truda în mina de aur.
„Munceam de dimineaţa până noaptea, dar nu câştigam mai nimic. Doar atât cât să nu crăpăm de foame. Aur era puţin, iar munca era multă şi grea. Se pricopsea doar cine avea mai multe şteampuri şi vindea aurul intermediarilor. Ei plăteau mai bine ca băncile şi puteai făce afacerea la poartă. Primeai cam 300 de lei pe gramul de aur, iar din 4-5 grame trăiai o săptămână şi-ţi plăteai şi cotele pe pământ şi casă”, povesteşte fostul miner.
Dar riscul era mare. Intermedierea era ilegală, iar dacă erai prins, putrezeai în puşcărie – mai spune Botar.
Aur ars
Cine n-avea şteamp, alegea aurul cu mojarul şi râşniţa. Truda era zdravănă. Minereul trebuia zdrobit în mojar, cu nişte bare de oţel, şi abia în şaitroc puteai vedea cu ce te-ai ales.
Spălatul cu râşniţa permitea alegerea aurului dintr-o cantitate mai mare de minereu. Iar râşniţa era formată din două pietre, puse una peste alta. Piatra de sus era mobilă – se învârtea deasupra celeilalte, iar la mijloc avea o gaură prin care se turna minereu bine măcinat, apă şi mercur. Amestecul format curgea afară printr-un jgheab aflat pe piatra de jos. După pisarea minereului, măcinişul dintre pietre ajungea în şaitroc, unde era spălat până rămânea curat. Se aduna într-o pânză şi se scurgea de mercur, iar rezultatul era o bilă care se ardea pe foc, într-o tigaie metalică.
„Aşa făceau cornenii aurul ars”, povesteşte fostul miner.
O jumătate de viaţă sub pământ
Şteampurile din Corna au extras aur în Apuseni până la marea naţionalizare.
„După ’48, statul ne-a interzis să le mai folosim. Minele particulare s-au închis, iar oamenii din sat au plecat care încotro. Eu am ajuns la Ghelari – tot la mină. Cu mama şi cu doi dintre fraţi. Aveam un unchi acolo şi n-a fost greu să-mi găsesc de lucru. În doi ani, eram deja şef de echipă”, se laudă Botar, care s-a pensionat acum 30 de ani, de la Mina Deva.
O jumătate de viaţă a scormonit minele prin Alba, Moldova şi Hunedoara. E mândru că munca sub pământ i-a fost răsplătită şi cu câteva medalii. Încă le păstrează într-un sertar, lângă cuponul de pensie – 1.700 de lei şi aproape de colecţia de „flori de mină”. Nu trece o zi fără să le-arunce o privire. Mai ales medaliilor şi şteampului cu care a extras aurul în vremea războiului, în curtea casei din Corna. De satul lui s-a cam ales praful de când metalul preţios le-a făcut cu ochiul străinilor. Dar Roşia Montană rămâne pentru el tot un loc aparte al poveştilor despre aur. Legendele spun că prima care l-a descoperit în zonă a fost o femeie pe nume Cotroanţa. Venea cu caprele pe un deal când a găsit un bulgăre ce lucea la soare şi şi-a dat seama că e de aur.
Vechile şteampuri din lemn, în mărime naturală, mai pot fi văzute astăzi doar la muzeu. Şi în casa lui Mircea Botar. Cu o singură diferenţă. Şteampul lui Botar e o miniatură. Măsoară doar şase palme şi nici măcar un bolovan n-are puterea să macine din pricina dimensiunii.
