Strămoșii noștri puneau mare preţ pe cinstea tinerelor şi le ofereau acestora sfatul să fie cât mai cuviincioase şi mai iubitoare faţă de soţii şi peţitorii lor, potrivit numeroaselor publicaţii şi lucrări cu caracter educativ păstrate în arhivele bibliotecilor.
În Foaia Satului, apărută în 1853, soţii erau sfătuiţi să se privească la fel ca ziua cununiei lor, iar bărbaţii să nu se arate neîndurători faţă de femei, dar nici să nu se târască în faţa lor. „Închipuieşte-ţi, omule, o căluşea frumoasă: căluşaua este muierea în felul său; dar de inimă mândră, şi de natură chiar un armăsar foarte ager; Aşadar vai de bărbatul călăreţ care nu ştie să încalece: îl trânteşte căluşeaua de-i merg fulgii; şi din contră, când ştie călăreţul să strângă frâul bine, să stea drept călare, şi din când în când să-i resfire coama, cu mângâieri voiniceşti, să-i dea uşurel şi din pinteni, câteodată, şi fără veste, atunci armăsarul-căluşea să vezi cum îşi încoardă gâtul, cum îşi fâlfâie coama, cum îşi aruncă picioarele, cum învârteşte înfieratele copite, cum se mândreşte măsurat şi merge frumos pe drum, ca mirele la nuntă; Atunci tot omul care o vede parcă o şi aude zicând: Eu sunt foarte ferice, căci ştie să încalece voinicul meu comandir, şi bine mă caută, pentru că mă iubeşte”, scriau autorii din Foaia Satului, potrivit tiparituriromanesti.wordpress.com.
De la 12 ani fetele visau la căsătorie
Autorii lucrării „Povăţuitorul educaţiei copiilor de amănduă sexurile”, publicată la Iaşi în 1846 şi inspirată de autorii francezi ofereau sfaturi pentru tinerele aflate în căutarea aleşilor inimii. Vârsta de 13 – 16 ani era cea în care fetele se gândeau cel mai adesea la căsătorie, scria Dimitre Pop, în volumul educativ publicat la mijlocul secolului al XIX-lea. „Vremea în care ele au gândit mai mult la căsătorie a fost de la 13 – 16 ani a vârstei lor. După această vârstă, fata a înţeles trebuinţa acestei uniri. Ea a văzut că averea, buna cuviinţă sunt totdeauna căutate şi trebue neapărat să facă parte din această faptă atât de importantă. Ambiţia, dignitatea, sănătoasa giudecată liniştesc atunci ideile ce neştiinţa şi singura natură stârniseră în mintea ei”, se arăta lucrarea „Povăţuitorul educaţiei copiilor de amănduă sexurile”, potrivit tiparituriromanesti.wordpress.com. Fetele de 18 – 19 ani se hotărau mai greu să se căsătorească.
Adolescentele deveneau mai puţin graţioase cu timpul şi mai puţin supuse, constatau autorii lucrării, recomandându-le părinţilor de fete să aibă grijă de educaţia fetelor cu vârste cuprinse între 12 şi 16 ani. „În cursul acestor 4 ani mama va băga de seamă că fie-sa este stăpânită de o dorinţă de a plăcea. Fata va imita tot ce i se va părea plăcut. Dacă vreuna din prietenile sale, mai în vârstă cu doi sau cu trei ani, şi care a căpătat oarecare succesuri în lume, ar avea defectul de a vorbi cepeleag, tânăra fată o va imita, şi n-ar vorbi alt fel decât ca prietena sa. Dacă va auzi citând graţiile vreunei tinere femei, care din nenorocire ar avea vreun defect în mers sau în ţinerea trupului, tânăra fată va imita această neperfecţie din fire, închipuindu-şi că au căpătat vreuna din graţiile acelei femei; în sfârşit ea se va sili să imiteze moda cea mai ridicolă. Atunci mama cu răbdarea şi cu sfătuiri pline de blândeţe, trebuie să o facă să se ruşineze de toate aceste rătăciri, şi mai cu seamă se o ferească pentru totdeauna de mania ce au unele femei de a-şi schimosi glasul şi pronunţia”, scria Dimitrie Pop, în „Povăţuitorul educaţiei copiilor de amăndouă sexurile”.
Cum se puteau feri de desfrânare
În aceeaşi perioadă de la mijlocul secolului al XIX-lea era publicat „Catehismul bunei creşteri a fetelor sau al datoriilor lor morale şi soţiale ca fete, ca soaţe şi ca mume de familie”, în care autorul Ioan Penescu le oferea tinerelor sfaturi despre cum pot fi fericite şi virtuase. Virtutea se dobândeşte printr-o creştere îngrijită şi prin înfânarea de la plăcerile pornite din patimile desfrânării, ale luxului şi ale mândrii deşearte, afirma profesorul. „O fată de la aceste patimi fugind totdeauna de adunările cele rele, nesocotind înşelătoarele şi linguşitoarele cuvinte ale fiinţelor desfrănate, neimitând niciodată luxul şi deşertăciunea femeilor rău crescute, nefăcând nimic fără să întrebe pe părinţii sau pe mai marii săi, neavând nici un secret în inima ei, fără să-l comunice părinţilor sau îngrijitorilor ei, în sfârşit nepuind preţ în lucrurile de din afară ale sale şi îngrijind a cultiva totdeauna pe cele din năuntru”, scria autorul Catehismului. Adolescentele erau îndrumate să se ferească de a fi în preajma persoanelor necuviincioase şi imorale. „Adunările cele rele vatămă p-o fată în tot chipul; ele îi deştept simţuri primejdioase vârstei şi sexului ei; îi comunică patimile de care sunt cuprinse ele. Şi, ce e mai rău, o despart de ruşinea şi modestia de care se cade a fi însoţită ca de cei mai puternici apărători ai virtuţilor sale, singura podoabă a talentelor şi a frumuseţelor ei”, scria Ioan Petcu. Cuvintele înşelătoare aduc nenorociri, afirma autorul catehismului. „Ele uneori sunt dulci şi aşa de încântătoare, cât să poată deştepta, la sunetul lor, o inimă ce doarme în braţele nevinovăţiei şi căreia nicio patimă nu i-a turburat repaosul. Alte ori zice în desnădăjduire şi însoţite de lacrămi, ca să mişce compătimirea unui suflet simţitor şi fraged ca acela, cu care natura a înzestrat sexul femeesc. Nu primiţi şi nici ascultaţi cuvintele fără martori. Iar martorii se cade a fi, muma, tata sau vreo persoană în vârstă şi onestă”, se arată în Catehismul bunei creşteri.
