OMUL DIN SPATELE UNIFORMEI! Povestea poliţistului care a pus umărul la demolarea Caritasului şi l-a trimis după gratii pe Fane Spoitoru

E primul poliţist din familia lui. N-a fost un elev eminent, dar a terminat studenţia al doilea.

Şi-a început cariera la Bucureşti şi a avut de la cine învăţa. Şi-a pus semnătura pe dosare celebre şi a ajuns la Hunedoara după ce s-a îndrăgostit de-o ardeleancă.

La 35 de ani, a avut prima funcţie de conducere. Astăzi, este şeful poliţiştilor hunedoreni!

E categoric şi zâmbeşte rar. Ştie să asculte şi respectă regulile. Nu admite refuzul, fără argumente. La prima vedere, pare un dur. Dincolo de uniformă, are accese de romantism. Când e furios, se izolează.

Colegii de la Academie i-au spus „Napoleon”. A învăţat meserie de la cei mai buni. Se declară norocos într-o profesie din topul celor mai riscante.

Îi plac surprizele şi e mulţumit de salariu. Se simte mai bine în aer decât în apă. A sărit cu paraşuta – acum zboară cu parapanta. Îi plac călătoriile şi muzica lui Andre Rieu.

O decizie de moment

Liviu Gabriel Dumitru s-a născut la Drăgăşani. S-a făcut poliţist de dragul aventurii – primul poliţist din familia lui.

„Restul au fost şoferi. Şi tata, şi fratele meu. Mama a fost taxatoare pe autobuz. Eu am ales Poliţia. M-am hotărât într-o seară. O decizie de moment – ca multe altele pe care le-am luat în viaţă. Ideea mi-a dat-o un prieten. El îşi depusese deja dosarul de înscriere. Dimineaţa, am plecat la Vâlcea să mă înscriu şi eu. Era ultima zi. A urmat examenul psihologic, apoi admiterea la Academie. Eu am intrat al 33-lea – prietenul meu a picat la psihologic”, povesteşte Liviu Dumitru cum a ajuns adolescentul din Drăgăşani student la Academia de Poliţie din Bucureşti.

În liceu, n-a fost eminent. Nu-şi aminteşte să fi luat vreun premiu.

„Nu striga nimeni după mine ‘tocilarul’. Am învăţat numai ce mi-a plăcut. În plus – fotbal şi atletism. N-am excelat nici în sport, deşi eram foarte energic. Prietenii mă căutau mai mult pentru idei”, îşi aminteşte şeful poliţiştilor hunedoreni.

„Napoleon” de la Academie

Academia de Poliţie i s-a potrivit ca mănuşa. A terminat primii doi ani cu cea mai mare medie.

„Ăsta eram eu. Nu făceam nimic dacă nu trebuia neapărat. Acum trebuia, pentru că după 2 ani, se făcea repartizarea pe profil. Aveai medie mare, aveai dreptul să alegi. Am ales Investigarea fraudelor, care se numea pe atunci Poliţia economică”, explică Liviu Dumitru.

A absolvit al doilea Academia de Poliţie, la egalitate cu un sibian. Colegii i-au găsit şi o poreclă – „Napoleon”. Nici nu ştie de unde i se trage şi nu crede că are neapărat legătură cu învăţătura.

„N-am fost un geniu. Iar fizic, semăn mai degrabă cu Putin”, glumeşte poliţistul.

În treacăt, aminteşte şi câţiva colegi. Majoritatea sunt şefi – unul, la Poliţia Deva, altul la Vulcan, al treilea e adjunct la Hunedoara. Peste două luni, o să-i revadă pe toţi. Se împlinesc 20 de ani de la absolvire.

Ucenicie la „templu”

Media mare i-a oferit şansa de a rămâne în Bucureşti, la Inspectoratul General al Poliţiei Române.

„Pentru prima dată, IGPR a recrutat absolvenţi de la Academie. Pe primii 6, în ordinea mediilor. Aşa am ajuns la Direcţia Cercetări Penale. Pentru noi, asta însemna un soi de templu juridic. Aveai ocazia să înveţi de la cei mai buni şi să lucrezi la dosare grele. Cu experienţa din IGPR, ştiam că mă pot descurca oriunde în ţară. Aşa a şi fost”, spune comisarul şef.

Povesteşte că şi-a pus semnătura pe dosare celebre – de la cazul Caritas până la Fane Spoitoru.

„80% dintre colegii mei au lucrat la dosarul ‘Caritas’. Ca să-l soluţionăm, am cerut părerea Facultăţii de Matematică. Trebuia să dovedim că sistemul lui Stoica nu era viabil. Şi am reuşit”, explică Dumitru.

Cazul Fane Spoitoru are o poveste aparte.

„Lucram la un dosar de-al lui exact când voiam să mă însor. La sfârşitul anchetei, oricine are dreptul să-şi citească dosarul. Ei bine, eu trebuia să depun actele pentru căsătorie, iar Fane Spoitoru refuza să semneze documentele de prezentare a materialului. Colegul meu de echipă n-a reuşit să-l convingă. Era un tip autoritar, poate şi pentru că era mai vechi în sistem. Eu sunt altfel. Vin cu argumente. În final, Fane Spoitoru a semnat, iar eu am depus la timp actele de însurătoare”, povesteşte, amuzat, şeful IPJ.

[wzslider autoplay=”true”]

„Dincolo de meserie, am accese de romantism”

Capitala i-a purtat noroc de două ori. Şi în carieră, şi în căsnicie.

„Acolo mi-am cunoscut soţia. O ardeleancă din Simeria. Venise la un curs de pedagogie, cu nişte colege de la Şcoala Waldorf. Ne-am întâlnit la discotecă. A fost cam reticentă la început – ca orice fată care vine din provincie şi nu dă buzna să cunoască tot Bucureştiul. Am dansat de câteva ori. După lungi insistenţe, mi-a lăsat şi un număr de telefon la care n-a răspuns niciodată”, rememorează poliţistul prima întâlnire cu femeia după care i s-au aprins călcâiele.

După opt luni, a cerut-o de nevastă – pe dealul Simeriei.

„Dincolo de meserie, am accese de romantism. Ca de obicei, nu mi-a luat mult să mă hotărăsc. Mi-a plăcut de la început. Fată liniştită, ordonată şi plină de viaţă. Pe deasupra, învăţătoare. Tocmai potrivită să crească şi să educe copiii. Asta a contat foarte mult, pentru că mie îmi plac copiii”, spune comisarul şef.

Poliţist în Ardeal

După nuntă, soţii Dumitru s-au întors la Bucureşti. Dar socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din Capitală.

„M-am aşteptat ca sistemul să ofere mai mult angajaţilor. M-am înscris de două ori la locuinţă de serviciu, dar am

fost refuzat, aşa că ne-am hotărât să plecăm – ori la Vâlcea, ori la Hunedoara. S-a întâmplat să fie Hunedoara. A apărut un post liber la Cercetări penale. Aşa am ajuns la Inspectoratul Judeţean de Poliţie – în decembrie ’95”, povesteşte Dumitru.

După 20 de ani în Poliţie, se poate lăuda cu o carieră de succes. La 35 de ani era şef de birou la Investigarea fraudelor, iar la 38 – adjunct al şefului Poliţiei Deva.

„Am încercat să-mi fac meseria ca la carte. Să fiu foarte bun în domeniul meu. Meseria de poliţist cere foarte mult timp, iar eu am fost dispus să i-l acord, în detrimentul vieţii personale”, explică poliţistul.

Din 17 iunie 2008, Liviu Gabriel Dumitru este inspector şef al IPJ Hunedoara şi e de părere că are parte de cea mai bună perioadă din carieră. Are în subordine peste 1.000 de oameni, inclusiv pe propria nevastă, care a intrat în Poliţie acum 13 ani.

Familia

Nu-i prea simplu să-l scoţi din uniformă şi nu-i stă în fire să vorbească mult despre viaţa personală.

Este tatăl a doi copii – Mădălina Gabriela şi Tudor Dan. Fata e la liceu, iar băiatul, elev într-a şasea. Niciunul nu dă semne că ar vrea să-i calce pe urme – cel puţin deocamdată.

„Mădălina se gândeşte la o facultate de Litere, iar Tudor e prea mic să-şi facă planuri de viitor. El mă copiază doar în privinţa hobby-urilor. Colecţionează timbre şi cântă la chitară”, detaliază comisarul şef.

Acasă nu vrea să fie poliţist.

„Mi-am propus să fiu un părinte consultant, nu unul sâcâitor. De copii se ocupă mai mult Diana. Eu am un program foarte încărcat. În plus, există o teorie care spune că omul e capabil să ia doar un anumit număr de decizii pe zi. Când l-a epuizat, nu mai vrea să decidă nimic. Prin urmare, eu intervin doar dacă lucrurile riscă să scape de sub control. Şi situaţii pot exista, pentru că adolescenţa e o perioadă periculoasă”, este de părere şeful poliţiştilor hunedoreni.

Lumea văzută din nori

Timpul liber îi cam lipseşte, dar despre pasiuni tot are ce povesti. Citeşte, ascultă muzică, joacă fotbal, călătoreşte şi zboară cu parapanta.

A bătut drumul până la Bruxelles, ca să-l asculte live pe „Regele valsului” şi a văzut Veneţia „răsărind” din mare, într-o croazieră pe Mediterană. A ajuns în SUA şi China, în interes de serviciu, iar prin Europa s-a plimbat în concediu. Stânca Gibraltarului şi o croazieră pe fiordurile Norvegiei sunt următoarele planuri de călătorie ale poliţistului, dar spune despre ele că trebuie să mai aştepte.

Până atunci, zboară cu parapanta. De zbor s-a îndrăgostit în armată.

„Am făcut armata la paraşutişti, tocmai la Huedin. Am brevet de paraşutist militar. 18 salturi de la 1.500 de metri. De atunci, am zburat de câte ori am avut ocazia”, mai spune Dumitru.

Fiecare zbor are farmecul lui şi e un spectacol aparte. Dacă ajungi o singură dată aproape de nori, te molipseşti pe vecie.

„Cu parapanta, am zburat doar la dublu – de pe Dealul Uroiului. Am făcut şi câteva cursuri. Nu mi-am luat încă brevetul pentru că n-am avut timp. Am fost ocupat cu doctoratul. Acum sunt mai liber”, explică poliţistul, mai încântat de zborul cu parapanta ca de un salt cu paraşuta.

„Sunt un poliţist norocos”

Nu spune despre el că ar fi un teribilist şi nici nu vede cine ştie ce pericole la 1.500 de metri deasupra pământului. Face doar o comparaţie – între zborul cu parapanta şi meseria de poliţist. Ultima e mult mai periculoasă, dar nu regretă că a ales-o.

În două decenii de când poartă uniforma, Liviu Dumitru s-a convins că nu există o reţetă pentru poliţistul de succes. Există doar un dicton: „Şansa e de partea celui care munceşte”.

„Eu sunt un poliţist norocos. Îmi amintesc de două cazuri. La prima vedere, nu păreau simplu de rezolvat şi totuşi am reuşit. Am plecat, o dată, la Sfântu Gheorghe, după un tip pe care-l chema Csaba. Atât ştiam despre el – un prenume şi o jumătate de număr de telefon. Cu toate astea, a doua zi, ne-am întors cu Csaba. Altă dată, la Cluj-Napoca, trebuia să audiem un tip într-un caz de înşelăciune. Îi ştiam doar numele şi numărul de la maşină. Căutam acul în carul cu fân. Şi l-am găsit – ne-a depăşit pe Dealul Feleacului”, îşi aminteşte, amuzat, şeful poliţiştilor hunedoreni.

–––––––––––––––––––––––––––––––––––

LIVIU GABRIEL DUMITRU: „Mai las de la mine, când îmi pot permite!”

–Care este cea mai nepopulară decizie pe care aţi luat-o?

-N-am mai aprobat concedii de studii decât poliţiştilor care s-au înscris la Academia de Poliţie. Decizia a deranjat la început, dar în final a lămurit. De exemplu, un agent de poliţie trebuie să aibă studii medii, conform fişei postului. Dacă el vrea să facă o facultate, s-o facă, dar în timpul liber. Dacă i-aş da concediu de studii, ar însemna să suplimentez munca altora, ceea ce nu e deloc firesc.

-Aţi nedreptăţit vreodată pe cineva?

-Cu bunăştiinţă – nu. Sunt un tip împăciuitor. Mai bine las de la mine, când îmi pot permite.

-Ce părere aveţi despre imaginea poliţistului român?

-Sistemul este, uneori, lipsit de etică, în privința modului în care-i tratează pe poliţişti. Şi unii poliţişti sunt lipsiţi de etică. Mass-media are, şi ea, o influenţă – uneori, negativă. De pildă, una e să spui că numărul morţilor în accidentele rutiere s-a redus de la 160 la 120, şi alta e să titrezi „Carnagiu pe şoselele din Hunedoara: 120 de morţi”. Orice s-ar spune, poliţiştii fac şi lucruri bune, iar românul uită, de multe ori, că tot la uşa poliţistului bate când i se întâmplă ceva rău.

-Ce salariu are şeful poliţiştilor hunedoreni?

-4.000 de lei fără sporuri, 6.000 de lei cu sporuri. Suma nu e fixă. Se calculează în funcţie de numărul de zile ale lunii, de misiuni şi de multe altele. Asta, pentru că beneficiez de un spor pentru lucrări excepţionale – 50% din salariul de bază. Sunt mulţumit de salariu, dar meseria de poliţist rămâne în continuare printre cele mai periculoase. Am prieteni care spun că n-ar sta în locul meu nici morţi.

-Ce calităţi credeţi că vă ajută în meserie?

-O voinţă de fier şi capacitatea de a mă concentra pe lucrurile importante care mă interesează.

-Care sunt defectele pe care vi le recunoaşteţi?

-Sunt risipitor şi nu duc lucrurile până la sfârşit. De pildă, sunt genul de om care construieşte un tren, îi dă drumul din gară, dar nu urcă în el. Nu mă mai implic într-un proiect pe care-l pun pe picioare şi ştiu că are finalitatea dorită. Îi las pe alţii se ocupe de el.

-Cum vă calmaţi când sunteţi furios?

-Mă izolez. Sunt rare cazurile când izbucnesc. N-aş spune că e vorba de furie. Mai degrabă, sunt intrigat de lucruri sau fapte care îmi strică liniştea. De pildă, nu admit un refuz fără argumente clare.

-De ce vă temeţi?

-De apă. Nu sunt un bun înotător. Şi-apoi, am copilărit pe malul Oltului. Nu era an în care să nu se înece cineva. Am simţit pericolul pe pielea mea. Făceam baie în baraj, cu copii de vârsta mea. O fată a intrat în panică. S-a agăţat de mine şi m-a împins sub apă. Noroc că am ajuns cu picioarele la zidul de sprijin şi m-am ridicat la suprafaţă. De atunci, nu mor de dragul apei.

-Vă plac bancurile cu poliţişti?

-Nu există. Toate sunt adevărate! Glumesc. Bancuri cu poliţişti sunt peste tot în lume. Am auzit şi în Italia. Poliţiştii spuneau bancuri despre jandarmi, iar jandarmii, bancuri despre poliţişti. Parcă erau mai amuzante cele dinainte de ’89. Ridiculizau mai bine anumite comportamente. Îmi amintesc unul. Un poliţist îşi anunţă şeful că a găsit o girafă şi-l întreabă: „Ce să fac cu ea?”. „Du-o la Zoo”, răspunde şeful. A doua zi, îl vede iar cu girafa. „Păi nu ţi-am spus s-o duci la Zoo?”. “Am dus-o. Acum mergem la cinema!”.