Remember 1989 (II). Hunedoreanul vândut de sârbi pentru un vagon de sare

Povestea cutremurătoare a unui hunedorean care şi-a riscat viaţa şi a reuşit să evadeze din lagărul comunist pentru ca visul său de libertate să fie spulberat mai apoi în Iugoslavia.

Pe drumul spre Herculane nu cred că am vorbit mai mult de 15 minute. Chiar la intrarea în staţiune, după cum ne-am şi aşteptat, am fost opriţi de miliţieni. Au aruncat doar o privire în portbagajul maşinii, au văzut bagajul şi ne-au lăsat în pace.” Au tras la un hotel şi şi-au făcut pla­nul de bătaie. Au aşteptat seara. Au intrat în pădure, de unde urmau să iasă abia după trei zile. „Hotă­râ­serăm să avansăm pe timpul nopţii, iar ziua să ne odihnim. Era imposibil, nu puteam folosi lanterne sau alte surse de lumină ca să nu fim observaţi. Întunericul era o mare piedică. Am schimbat planul. Dor­meam pe rând, auzeam tot felul de foşnete înfiorătoare. Ne era teamă, o teamă cumplită, dar hotărârea noastră a învins-o. Eram conştienţi că înapoi nu mai puteam merge şi ne alimentam cu idealul nostru. Era epuizant drumul, a trebuit să traversăm în jur de şase versanţi, cu stânci şi locuri în care cu siguranţă nu călcase înaintea noastră nimeni. Evitam stânele şi ciobanii.

După un drum extrem de extenuant, a treia zi am ajuns într-un vârf de munte, de unde puteam privi Dunărea. Până la «Cazane» mai aveam de mers încă o zi, aşa că am decis să trecem prin cel mai larg loc al Dunării, unde speram să  nu fie pază atât de strictă. Era o amiază însorită şi caldă. De acolo am pri­vit cu binoclul spre punctele de gră­niceri, am observat în detaliu tra­seul de patrulare, am cronometrat timpii în care aceştia reveneau. Erau în acea vreme foişoare de observare în apă, pe malul Dunării, iar spre seară am observat că a venit o şalupă, care-i aduna pe grăniceri. Pe timpul nopţii nu erau paznici în foişoare, dar patrulau pe şoseaua paralelă cu Dunărea. Am decis să trecem pe acolo. Seara era o lună plină, ce lumina ca un reflector. Am traversat drumul în cea mai mare linişte, să nu fim simţiţi de câinii grănicerilor. Ştiam că putea să ne coste viaţa. Ne puteau împuşca fără somaţie. Ne aşteptam la ce putea fi mai rău. Am pus sacii cu hainele de schimb în spate şi am intrat în apa rece ca gheaţa. Era 1 mai, la ora 2 din noapte. Am înotat două-trei ore, iar în beznă încercam să stăm spre mijlocul apei, ca să nu ne ia curenţii puternici.

Am simţit toate senzaţiile posibile: de la cârcei la picioare până la disperarea că acolo îmi voi găsi sfârşitul. Dumnezeu m-a văzut şi nu după mult timp a început să se lumineze afară. Am atins cu coatele malul Iugoslaviei. Mă lovisem de pietre, de stânci. Eram singur. Adrian se depărtase în timpul traversării şi nu mai ştiam nimic unul de celălalt. Căutam să mă caţăr pe nişte rădăcini de copaci ca să ajung la şoseaua paralelă cu Dunărea. Când, în sfârşit, am văzut o bornă kilome­trică scrisă în litere sârbeşti am rea­lizat că am reuşit. Eram fericit, plângeam fără să-mi dau seama de ce. Din tufe am auzit vocea lui
Adrian, care mă striga. Abia atunci am apucat să ne bucurăm cu adevărat. Era cea mai mare reuşită a noastră, ne consideram învingători. Nu ştiam ce avea să urmeze!”

Prizonieri la sârbi

O maşină a grănicerilor sârbi i-a ajuns din urmă. Vorbeau româneşte. Au ascultat povestea celor doi prieteni, după care i-au dus la unitatea lor. Le-au oferit mâncare şi adăpost, dar sunaseră şi la Poliţia de Frontieră. Au fost luaţi şi duşi într-un arest al Poliţiei din localitatea Cladovo. Li s-a spus că vor fi judecaţi pentru trecerea frauduloasă a frontierei şi că vor primi 30 de zile de închisoare. Au fost apoi transportaţi la o închisoare din Negotin, la 80 de kilometri de Belgrad. „Nu mai văzusem o închisoare până atunci. În timpul celor 30 de zile am muncit în oraş, eu la o fabrică de vinuri, Adrian la una de brânzeturi. În fiecare zi, după muncă, ne luam bănuţii şi trebuia să ne întoarcem la închisoare pentru prezenţă. Străinii erau interogaţi de ofiţerul de contrainformaţii al închisorii. Mi-a venit rândul. Am fost învoit de la «locul de muncă» şi am petrecut vreo cinci ore cu ofiţerul. După multe întrebări şi răspunsuri amănunţite, legate de interesele militare ale Iugoslaviei, am vorbit şi despre locul meu de muncă din România, respectiv Secţia de Cercetare, unde se produceau aliaje speciale pentru industria de apărare, secţie în care eram apreciat şi pentru un certificat de inovator pe care îl aveam cu mine. Interogatoriul a durat vreo trei zile, în care am explicat amănunţit detalii tehnice ale inovaţiei mele, care dacă era aplicată ajungea să scutească ţara de importuri de materiale din Rusia. Nu a fost pusă în practică în Ro­mâ­nia, dar în Iugoslavia ofiţerul a contactat firme de profil, cu care m-a pus în legătură. După mai multe zile de discuţii pe teme tehnice, am fost invitat să rămân să lucrez într-un post administrativ în Iugoslavia. Am re­fuzat politicos, explicându-i că vreau să plec spre Statele Unite ale Americii. M-a înţeles şi chiar mi-a făcut recomandările favorabile pentru ceea ce urma să se întâmple în continuare.”

(va urma)