Persoanele care suferă accidente în zonele montane, indiferent că vorbim despre accidente aviatice ori de altă natură, pot fi reperate repede doar dacă pot comunica şi au un telefon mobil mai performant. Pentru celelalte, inconştienţe sau care nu mai sunt în viaţă, căutarea se face „la pas”, indiferent de condiţiile meteo, pentru că sistemul de stabilire a coordonatelor unde s-a produs accidentul nu este eficient în zonele montane. O spun salvamontiştii, care au participat la sute de acţiuni de căutare ale unor victime şi care nu au fost ajutaţi de tehnologia Sistemului de Telecomunicaţii Speciale. Aceiaşi salvamontişti care, cum s-ar spune, fac acţiuni de salvare „pe burta goală”, pentru că cei mai mulţi sunt voluntari!
18 februarie 2005 rămâne o zi neagră în istoria aviaţiei româneşti. Un elicopter al unei societăţi de aviaţie utilitară din Petroşani s-a prăbuşit în zona Polatişte, la graniţa dintre judeţele Hunedoara şi Gorj, la numai 15 minute după decolare. Elicopterul MI2, de producţie rusească, era închiriat de o societate din Petroşani pentru activităţi de aviaţie utilitară de la o firmă din Republica Moldova. Două persoane, un paznic de vânătoare şi mecanicul de zbor, şi-au pierdut viaţa, în timp ce pilotul elicopterului şi un angajat al Ocolului Silvic Petroşani au fost grav răniţi. Zeci de salvatori au plecat în căutarea epavei elicopterului, printr-un strat de zăpadă ce trecea de genunchi şi pe ceaţă, iar căutările s-au desfăşurat contra-cronometru. Muntele a fost luat la pas de salvatorii montani, după ce mai bine de 15 kilometri au străbătut un drum forestier desfundat. Victimele au fost coborâte de slavamontişti până la echipajele de prim – ajutor rămase la poalele versantului. Pentru doi dintre pasagerii elicopterului nu s-a mai putut face nimic.
O altă tragedie aviatică s-a produs în 13 iunie 2011, în Munţii Şureanu, în ea fiind implicat un cetăţean german, în vârstă de 47 de ani, care pilota un avion de mici dimensiuni. Avea sute de ore de zbor la activ, dar în 13 iunie s-a ridicat pentru totdeauna la cer. După 12 ore de căutări, în care zona a fost periată de echipe de salvare din judeţele Hunedoara şi Alba, avionul prăbuşit a fost găsi într-o zonă împădurită, greu accesibilă, la o distanţă de puţin peste 30 de kilometri de Drumul Naţional 66, de un angajat al unei exploatări forestiere din zonă. Pilotul era însă decedat, după ce a căzut de la înălţime.
Cioban căutat pe o rază de zeci de kilometri
Sunt două exemple ale unor tragedii aviatice la care au luat parte salvamontiştii care spun că, în ciuda tehnologiilor de 
care dispunem, căutările se fac ca în urmă cu zeci de ani, prin „perierea” munţilor. Şi asta fie că vorbim despre accidente aviatice, ori despre altfel de evenimente produse în zonele muntoase. Dumitru Bârlida, şeful Formaţiunii Salvamont Petroşani, nu poate uita cum, în urmă cu doi ani au căutat pe o rază de zeci de kilometri un cioban care plecase spre coliba sa din munte, dar nu a mai ajuns. Salvamontiştii şi jandarmii montani, ajutaţi şi de un câine special antrenat, au căutat metru cu metru prin zăpadă. Paradoxal, bărbatul avea un telefon mobil care a rămas deschis, dar acest lucru nu i-a ajutat pe salvatori. „Am cerut la STS coordonatele unui telefon care suna. Iniţial, mi-au dat coordonatele în zona vilei Parâng, apoi prin Şureanu, la o distanţă de zeci de kilometri”, povesteşte Bârlida. După 45 de ani de activitate, acesta este de părere că, în zona montană ar fi bine ca autorităţile să lase salvamontiştii să îşi facă treaba şi, eventual să-i doteze măcar cu o maşină de teren bună. Bârlida, împreună cu salvamontiştii de la Petroşani, a luat parte la căutările elicopterului prăbuşit în zona Polatişte şi ştie bine ce implică o astfel de operaţiune, dincolo de „tehnologia” care nu prea pare să ne vină în ajutor.
E bine când victimele sunt în viaţă 
Şi George Resiga, şeful Formaţiunii Salvamont Lupeni este de zeci de ani în acest sistem. Spune că este ideal când victimele unui accident, indiferent de natura lui, pot comunica, pentru că există o aplicaţie specială care poate fi descărcată pe orice telefon. „Noi, ca şi asociaţie naţională, ca şi dispecerat naţional, avem o aplicaţie care pot fi activată pe orice telefon şi cu ajutorul căreia se face triangulaţia la o precizie de 5 – 10 metri. Noi facem urmărirea 24 de ore din 24. Cei accidentaţi trebuie doar să apese un buton SOS, de pe aplicaţia 0SALVAMONT. De asemena, mai pot folosi Google Map. Odată ce o persoană are coordonatele solicitate de noi, căutările se simplifică”, arată George Resiga. Mai grav este atunci când victima unui accident nu poate comunica, deşi are un telefon mobila supra sa. „În aceste cazuri, ca şi în majoritatea accidentelor aviatice, coordonatele nu sunt bine trimise către noi. Cei care ar trebui să facă triangulaţia nu o fac, din diverse motive, sau nu specifică în ce sistem trimit coordonatele”, a mai spus şeful salvamont Lupeni. Resiga este de părere că, cel puţin în acest domeniu, vorbim despre lipsuri foarte mari şi, la fel ca şi Dumitru Bârlida, crede că salvamontiştii ar trebui lăsaţi să intervină în aceste cazuri.
Triangulaţia depinde de relee
Prin metoda triangulaţiei, practic este localizat releul GSM la care telefonul este conectat la un moment dat. Metoda este foarte precisă în mediul urban ori în zonele populate, dar aproape ineficientă în zonele montane, unde releele se află la distanţe de zeci de kilometri unul de celălalt. Cele din mediul urban sunt mai multe şi mai slabe ca putere, ceea ce permite o localizare ceva mai precisă (aproximaţia este de regulă +/- 200 metri). Cele din mediul extraurban sunt mai rare şi de putere mai mare, de unde şi rază mare de acoperire, în interiorul căreia telefonul mobil se poate găsi oriunde. Specialiştii în telecomunicaţii spun că, teoretic, se trasează un cerc cu diametrul de 3000 metri şi telefonul mobil se poate afla oriunde în interiorul acelui cerc. Pentru localizarea precisă este nevoie de trei relee, dar în munţi acestea se află, aşa cum spuneam, la distanţe foarte mari unul de celălalt şi de aici şi identificarea locaţiei telefonului este mai puţin precisă.
Salvatori voluntari
Ar mai trebui precizat, însă, că salvatorii montani nu sunt plătiţi, în cele mai multe dintre cazuri, pentru activitatea lor şi, dincolo de echipamentele puse la dispoziţie, legiuitorul ar trebui să găsească şi o formulă prin care să recompenseze financiar activitatea lor. Dumitru Bârlida spune că, dacă acum ar trebui să plece în misiune, din cei 10 salvamontişti s-ar putea baza pe 3 – 4 pentru cei ceilalţi sunt la muncă. Salvarea montană este doar un hobby, cum s-ar spune şi doar pasiunea îi duce în cele mai dificile dintre situaţii. „Eu am în echipă 10 oameni. Dintre aceştia, 9 sunt voluntari şi unul este plătit de Consiliul Judeţean Hunedoara, prin Serviciul Public Salvamont”, explică Bârlida. În Straja – Lupeni situaţia este similară. George Resiga spune că legea spune că, în mod obligatoriu, permanenţa se face cu echipe de 6 salvamontişti, iar în week-end ori în perioadele de vârf aceştia sunt suplimentaţi de încă două persoane. În tot acest timp, fix trei oameni sunt plătiţi de CJ Hunedoara, iar restul fac voluntariat. E drept, lise asigură echipamentele şi primesc diurna de masă de 35 de lei pe plan local, respectiv 50 de lei dacă intervenţiile depăşescteritoriul administrativ.
