Un loc distinct în genul cronicilor de călătorie, din veacul al XVII-lea, este rezervat jurnalelor şi descrierilor aparţinând călătorilor turci, peregrini în lumea est-europeană. Unul dintre aceşti observatori musulmani, cărturarul Evlia Celebi (1611-1684), a ajuns în părţile Hunedoarei, între anii 1659-1661.
Impresionanta „Carte de călătorii”
Considerat un veritabil „globetrotter” al epocii în care a trăit, Evlia Celebi i-a însoţit pe înalţii oficiali militari turci, în expediţiile militare de dincolo de fruntariile Islamului, în calitate de consilier, cronicar şi interpret. Astfel, între anii 1659-1661, acesta ajunge în Banat şi Transilvania, pe fondul campaniilor otomane de pedepsire a principilor ardeleni Gheorghe Rákóczi al II-lea şi Ioan Kemény, precum şi în expediţia de cucerire a cetăţii Oradea, soldată cu întronarea principelui Mihail Apafi I.
Evlia Celebi a trăit fascinanta aventură a contactului cu spaţii geografice şi lumi diverse, experienţă imortalizată în vasta sa operă, intitulată „Seyahatname” („Carte de călătorii”), alcătuită din 10 volume cu 7000 pagini. A rămas, însă, mai puţin cunoscut publicului larg, faptul că această impresionantă lucrare, scrisă în cea de-a doua jumătate a secolului al XVII-lea, conţine valoroase informaţii despre meleagurile hunedorene.
Urmărind convoaiele de ieniceri şi spahii, vom privi prin ochii acestui cronicar musulman, cum vor fi fost trecute prin foc şi sabie vatra cnezatelor haţegane de odinioară, plaiurile din Munţii Poiana Ruscăi, valea de mijloc a Mureşului.
La începutul anului 1661, Dieta transilvăneană îl alegea şi proclama principe pe Ioan Kemény, ceea ce a stârnit reacţia promptă a Porţii otomane, pentru a-şi impune, prin forţa armelor, propriul candidat, în persoana lui Mihail Apafi I.
Trupe otomane, în Ţara Haţegului
Astfel, la începutul lunii iulie 1661, armata turcească pornea „la lupta pentru credinţă” (jihad), intrând în Ardeal pe acelaşi itinerar, prin Poarta de Fier a Transilvaniei. După două zile de odihnă prin pădurile Băuţarilor, cronicarul notează: „cu greu au putut trece trei mii două sute de căruţe şi tot atâtea mii de cai de povară şi cămile încărcate cu pulbere”. Trupele otomane fac o scurtă escală la Grădişte-Ulpia Traiana, unde „fusese mai înainte o biserică mare, pe care gaziul Seidi Paşa o dărâmase”, la incursiunea din 1659. Apoi, îşi instalează tabăra pe câmpia din faţa Haţegului, spre a face joncţiunea cu oastea tătarilor.
Însă, Evlia Celebi a primit misiunea de a-l însoţi pe Paşa de Buda, într-o acţiune de urmărire prin munţi a unei cete cneziale, care hărţuise armata invadatoare a Profetului. Ritmul febril al însemnărilor trădează teama care pusese stăpânire şi pe acest oficial otoman: „Întâia incursiune a sărmanului de mine în acest război… Pornind din Câmpia Haţegului cu oastea de la Buda, am mers o zi şi o noapte,… trecând peste văile şi munţii Cernei”. Haţeganii se baricadaseră „în ascunzişuri abrupte”, dar lupta s-a dovedit cu totul inegală, în faţa câtorva mii de ieniceri şi spahii. Supravieţuitorii cad în robie, aşa cum, de altfel, consemna Evlia Celebi: „am luat o sută douăzeci şi unu de prizonieri şi multă pradă de război şi multe tidve (cranii – n.n.)”.
Reîntors la tabăra din Haţeg, în timp ce încerca să-şi vândă robii, Evlia Celebi află că Serdarul Ali Paşa interzisese incursiunile de jaf, poruncind celor implicaţi, sub ameninţarea cu pedeapsa capitală, „să înapoieze toţi prizonierii, stăpânilor lor”. Prin urmare, atât cronicarul, cât şi ortacii săi, s-au dus „la cetatea Colţ, situată la vreo jumătate de ceas spre răsărit…, pentru a preda prizonierii… De aceea, în piaţa cetăţii, i-am predat pe toţi… şi, sub titlul de «vestea sosirii robilor», ni s-au dat trei pungi de bani”.
Această întâmplare îi oferă cronicarului turc posibilitatea să observe şi să descrie fortificaţia medievală de la Colţ: „Cetatea e construită pe un platou, deasupra râului Colţ, pe o stâncă înaltă. E o cetate solidă, în cinci colţuri şi înaltă până la cer. Are o singură poartă, care priveşte către şesul Haţegului. E o cetate frumoasă, cu unsprezece turnuri (!?). Are multe întărituri înconjurătoare, dar toate laturile îi sunt atât de abrupte, încât nu te poţi apropia… În râul de acolo, se găsesc multe feluri de peşti; are ape bune… E vestită prin femei frumoase”.
În dimineaţa zilei de 15 iulie 1661, turcii împreună cu tătarii se pun în marş. Grosul oştilor ajunge la Sântămăria Orlea, în vecinătatea bisericii fortificate. Dau foc palatului nobiliar, „care era o clădire de toată frumuseţea, cu feluritele lui picturi”.
Incursiune în Munţii Poiana Ruscăi
În veacul al XVII-lea şi nici înainte, otomanii nu practicau sistemul de rechiziţii pentru a-şi aproviziona trupele plecate la război. Resursa necesară cuceritorilor provenea din prazile luate. Astfel, alături de un corp de oaste format din turci şi tătari, Evlia Celebi participă la o incursiune de jaf, în Munţii Poiana Ruscăi. Pe drumul de întoarcere, îngreunaţi de prăzile bogate, invadatorii sunt prinşi în cleştele unei ambuscade, organizată de pădureni, care „au ocupat intrarea într-o trecătoare, tăind copaci mari…”. Celebi relatează: „Atunci, adunându-ne la un loc cu tătarii, ne sfătuirăm. I-am trecut prin sabie pe prizonierii care s-ar fi putut folosi de arme, am lăsat acolo boii şi oile şi, aşezând căruţele în chip de tabără, ne-am dus la locul numit Gura Bordului… O sută de oameni de-ai noştri au slobozit de pe munte… o ploaie deasă de gloanţe… Şi am scăpat din captivitate”.
Dar, aflată în teritoriu ostil, mica armată musulmană se rătăcise, în munţi. Paşalele turceşti reuşesc să cadă la înţelegere cu câţiva prizonieri români, buni cunoscători ai locurilor, pentru a-i folosi drept călăuze, în schimbul eliberării lor. Evlia Celebi consemnează că aceşti îndrumători i-au condus pe valea abruptă a unui râu, care „curge printre munţi înalţi şi se varsă în râul Mureş, la vreo două conace de Deva”, acest detaliu încredinţându-ne că era vorba de Cerna hunedoreană!
Câteva zile orbecăie în culoarul montan al Cernei. Turcii ajung în zona minelor de fier, aşa cu povesteşte cronicarul: „În cinci locuri, am trecut pe lângă cherhanale de fier (băile în care se scotea şi se prelucra fierul – n.n.) şi, traversând ape, căţărându-ne în sus şi în jos pe stânci, am pierdut un mare număr din boi şi oi. Două căruţe de ale noastre, rostogolindu-se de pe munte, s-au sfărâmat în bucăţi… Sunt douăzeci şi unu de ani de când călătoresc mereu, dar n-am văzut încă un loc atât de înfricoşător şi atât de primejdios… ca acesta”.
Capcana prizonierilor
Cu riscul propriei vieţi, prizonierii pădureni, folosiţi pe post de călăuze, îi induc în eroare pe turci şi, la miez de noapte, îi scot în faţa zidurilor unei puternice cetăţi, aflată la gura văii montane a Cernei, Castelul de la Hunedoara! Robii încearcă să atragă atenţia garnizoanei din castel, prin strigăte disperate: „Noi ne pomenirăm, deodată, la poalele cetăţii. Surprinşi, ne-am zăpăcit cu toţii şi ne-am temut că nu vom mai scăpa de aici cu viaţă. Deodată, prizonierii care se aflau în căruţe şi pe lângă căruţe au început să strige. Ne-am revenit cu toţii în fire şi ne-am dat seama peste ce anume dăduserăm. Renunţând la prada noastră, am dat câte un satâr în cap prizonierilor care strigau, tăind capetele celor care ne-au adus în locul acesta”.
Deşi era învăluit de întunericul nopţii, castelul a putut fi observat de Evlia Celebi: „Castelul, situat în gura văii Cerna, într-un loc larg, este o construcţie rotundă, din piatră, cu bastioane frumoase. Prin şanţul fortificaţiei curge un râu, iar noaptea, zidurile şi poarta sunt luminate, fiind luminat şi şanţul”.
Străjile castelului observă prezenţa turcilor şi măcelărirea prizonierilor. Se dă alarma şi se deschide foc de artilerie asupra invadatorilor: „Cei de acolo au slobozit o mie de focuri de tun, de s-au cutremurat şi cerul şi pământul”.
După ce îşi abandonează o mare parte din pradă şi din căruţe, turcii reuşesc să tocmească o nouă călăuză. La adăpostul întunericului, fug pe spinările cailor, urcă pe valea Zlaştiului, apoi, peste Boş, Ciulpăz, Dumbrava, la Nandru, de unde ies, peste dealurile Popeştiului şi Almaşului, „sub cetatea Deva”, spre a ajunge din urmă grosul oştilor musulmane.
În târgul taberei turceşti, Evlia Celebi împreună cu însoţitorii vând ce le mai rămăsese din pradă, în schimbul a şapte pungi de bani. Pentru a cumpăra pacea oraşului, căpitanul cetăţii Deva i-a întâmpinat pe turci „cu daruri şi a făcut mult aliş-veriş cu soldaţii musulmani”.
Orăştia, trecută prin foc şi sabie
Dar, nu acelaşi lucru s-a întâmplat în cazul cetăţii Orăştiei, părăsită de saşi şi abandonată. Celebi oferă o scurtă schiţă a oraşului şi cetăţii Orăştie: „Cetatea, de formă rotundă, se află la poalele unui deal şi e puternică; şanţul ei era plin cu apă (probabil Canalul Morii – n.n.). Avea un oraş mare, împodobit cu tot felul de palate, hanuri şi biserici, încât era un oraş frumos, cu vii şi grădini, cu târg şi bazar”. Era! Pentru că, în acel iulie al anului 1661, turcii au trecut aşezarea prin foc şi sabie. Acelaşi cronicar notează: „Când a fost ars, s-au găsit în oraş atâtea bogăţii şi provizii, încât ostaşii islamici s-au îmbogăţit şi s-au îmbelşugat”.
Hoardele tătare şi oastea otomană au părăsit meleagurile hunedorene, îndreptându-se, pe Mureş în sus, spre Vinţul de Jos şi Alba-Iulia. Peregrinările lui Evlia Celebi, însă, nu se opriseră aici. În anii următori, el a parcurs un întins spaţiu geografic, de la Viena, Bosnia, Croaţia, Grecia, Egipt, Caucaz, Siria şi până în Irak, Iran şi Arabia.
Parcurgerea rândurilor scrise de Evlia Celebi ne oferă o altă perspectivă asupra spaţiului geografic hunedorean, privită din postura cuceritorului, deprins la jaf şi pradă. Însemnările acestuia relevă un aspect esenţial: viaţa creştinătăţii hunedorene, din acele timpuri, era marcată de insecuritate, aflându-se în situaţia de a rezista cu greu incursiunilor războinice ale turcilor şi tătarilor.
