Aventura hunedoareană a reputatului savant în Hunedoara începutului de secol XX a fost condimentată copios. Începând de la ploşniţele din hanuri, până la cenzura spartă de un cinematograf cu filme româneşti, Iorga a descris cu precizie fotografică oameni, locuri, întâmplări ale Hunedoarei acelor vremuri.
În anul 1906, eruditul cărturar Nicolae Iorga şi-a publicat impresiile de călătorie „în Ardeal şi Ţara Ungurească”, prezentând românilor din Vechiul Regat o suită întreagă de clişee hunedorene, pe parcursul a nu mai puţin de cinci capitole din cartea sa, intitulate: „Ţinutul Orăştiei”, „Ţinutul Haţegului”, „Ţinutul Inidoarei”, „Ţinutul Devei”, „Munţii Apuseni”
Cum a descoperit Nicolae Iorga lumea hunedoreană? Câteva fragmente din acest veritabil jurnal ne vor oferi prilejul unei interesante călătorii în timp, spre a întrezări vechi imagini ale acestor meleaguri, privite prin „lentilele” cărturarului.
După ce lasă în urmă uzinele de fier de la Călan, vede străvechea biserică din Strei, ctitorie cnezială românească. De la crâsnicul parohiei, află că nepreţuitul monument „era să se dărâme, mai ales după un foc, care i-a ars cărţile”.
Han cu ploşniţe la Haţeg
Din vârful Dealului Slivuţ-Orlea, descoperă panorama Haţegului: „(oraşul – n.n.) se vede acum prin ochiurile de arbori, sămănat într-o largă câmpie, pe care din toate părţile o înconjură munţii”. Romantica vedere este întregită cu nuanţele peisajului edilitar al urbei, aşa cum se înfăţişa la miez de toamnă ploioasă: „strade foarte tinoase, tivite de la o vreme cu înguste trotuare de asfalt,… o piaţă cuprinzând câteva case cu două rânduri. E mijlocul acestui orăşel de 3000 de suflete…, cu 2000 de români… Ei au un vicar unit, un protopop ortodox, două biserici, avocaţi, o bancă şi unii negustori bogaţi”.
Negăsind o găzduire mulţumitoare la hanurile din localitate, „pline de ploşniţe”, apelează la ajutorul amicului său, monseniorul Iacob Radu, vicar greco-catolic al ţinuturilor haţegane şi cel dintâi istoriograf bisericesc al judeţului Hunedoara.
În ciuda cenzurii: cinematograf cu filme româneşti
Din notele lui Nicolae Iorga, aflăm că, la începutul secolului XX, în Haţeg exista un stabiliment public, unde, în ciuda cenzurii oficiale austro-ungare, aveau loc proiecţii cinematografice ale unor pelicule primite tocmai de peste munţi, din România: „…plătesc petrecerea unui cinematograf, al cărui exhibitor înfăţişează cavaleria română suind dealurile mari de lângă Bucureşti, fete românce jucând cancanul şi străzi din Bucureşti… E mult public, care se mulţămeşte”.
Nemeşii de la Fărcădin
A doua zi, tocmeşte o birjă şi pleacă spre Densuş. La Fărcădin, află curtea boierească a unei contese, „din familia Lonyay,… sora aceluia care a luat de soţie pe văduva arhiducelui Rudolf (de Habsburg-n.n.)… doamnei străine îi place a îmbrăca portul nostru şi a ne juca danţurile”. Atent la mărturiile documentare din Evul Mediu, Nicolae Iorga constată că, fărcădinenii sunt „nemeşi”, adică mici nobili din „familii româneşti de frunte,… care apărau, sub conducerea lui Iancu-Vodă de Hunedoara, graniţa ameninţată de turci. Aceştia au acasă diplome (de nobilitate – n.n.) împodobite, care se expun cu mândrie pe pereţii căsuţei de ţară…”.
Poposeşte în lumea patriarhală a Densuşului, unde observă particularităţile ancestrale ale portului muieresc: „în curţile de pruni şi dinaintea uşilor, vezi femei voinice, care culeg sau torc din furcă; ele poartă pe creştetul capului două corniţe de lemn, aplecate spre ceafă, deasupra cărora… îşi aştern marea învelitoare albă”.
Biserica din Densuş luată în studiu
Bineînţeles, obiectivul principal al vizitei sale la Densuş este biserica monument istoric, „fără pereche în toată românimea”. Cercetează şi descrie amănunţit aşezământul creştin, edificat cu fragmente din alcătuiri romane. Întocmeşte schiţe de studiu, transcrie epigrafe şi plăteşte, chiar, serviciile unui fotograf haţegan, pentru a imortaliza câteva clişee cu biserica. În privinţa originii monumentului de la Densuş, nu îmbrăţişează ipoteza romantică a unor antecesori, cum că, iniţial, aici ar fi fost mausoleul generalului roman Longinus, ci, mai degrabă, o consideră o ctitorie a domniţei Zamfira, fiica domnitorului muntean Moise-Vodă, cea care, în veacul al XVI-lea, renovase Mănăstirea de la Prislopul Silvaşului. Multe din datele acumulate acum îi vor servi pentru documentarea lucrărilor viitoare de istorie medievală şi istoria artei.
Tot la Densuş, se reculege în faţa lespezii de mormânt a preotului „Bizantius Maciou, parochus densusiensis”, înaintaşul cărturarilor din familia Densuşianu, „începător al neamului Maceilor din Dănsuş,… care a dat ştiinţei române pe Aron şi Nicolae, fiii lui Vizantie, şi pe Ovidiu Densuşianu”.
Moşii din Retezat şi dacii vechi
De la Densuş, prin Peşteana, se îndreaptă către Grădişte – Ulpia Traiana Sarmizegetusa, „acolo unde s-a sfârşit Decebal şi «împărăţia» lui,… locul pe unde s-a hotărât, acum două mii de ani, care e limba pe care am vorbit-o, care e sufletul care va sălăşlui în trupul nostru tracic, care vor fi prieteniile şi duşmăniile faţă de multele neamuri ale lumii”. La umbra Retezatului, îl impresionează bătrânii locului, cu alura unor adevăraţi „pileati” de pe Columna Traiană, purtându-şi „opincile, iţarii sprinteni, cămaşa albă, zeghile grele, saricile miţoase, căciula înaltă, umflată, ca o cunună”. Odată ajuns la Grădişte, observă la faţa locului câmpul de ruine, „cu palate, cu basilici, cu băi şi amfiteatru,… întipărite cu pecetea de mărire a neamului roman”.
La Ulpia Traiana, prinde de veste că, în munţii de la miazănoapte, pe înălţimile din Poiana Ruscăi, ar mai vieţui o comunitate de oameni, coborâtori din dacii cei vechi. Notează cu febrilitate aceste detalii de antropologie, despre care a aflat, iată, cu câţiva ani înainte de Romulus Vuia: „Localnicii ştiu să-ţi mai spuie de un drum sălbatec prin codru, spre culmea la care poţi ajunge numai călare, unde sătenii din Meria stau răzleţi, fără legături cu vecinii cei mai de aproape, cu ţesăturile lor roşii, opincile lor răsfrânte, graiul lor apăsat… Şi câte altele nu se pot strânge, pentru a vădi acelaşi adevăr de neclintită trăinicie a dacilor”.
Acompaniat de protopopul Munteanu, merge la Zăicani, în Poarta de Fier a Transilvaniei, zărind şi monumentul care marca o izbândă din lupta antiotomană a lui Ioan Corvinul şi „nemeşilor noştri de margine”. După nici nouă decenii, buzduganul cu pricina urma să fie demolat de necunoscători.
Petroşeni, oamenii veniţi din Petros
Din Ţara Haţegului, la gara Subcetate, pleacă pe calea ferată, spre Petroşani. În odăiţa compartimentului, istoricul Nicolae Iorga gustă din roadele toamnei, „struguri mărunţi”, oferiţi din straiţă de „o nemeşoaică” haţegană. Trece prin Petros, satul aflat la mântuirea Streiului din cleştele munţilor, şi remarcă etimologia unor localităţi de roire din Valea Jiului: „Petroşenii înseamnă oamenii veniţi din Petros”. La Merişor, în pasul montan, observă „satul prăvălit într-un cazan jos (depresiune – n.n.), cu căsuţele-i de lemn şi biserica răzleaţă. La Merişor, a fost dăunezi o nedeie, unul din acele târguri de munte care adună pe toţi ţăranii din împrejurimi”.
Valea Jiului, ca America goanei după aur
Debarcă din „ghezăş” la Petroşani. Priveliştea multietnică a acestei zone industriale i se pare insolită, comparând-o cu cea din Statele Unite, din timpul goanei după aur. Însă, aici, era vorba despre efectele „aurului negru” – cărbunele de pământ: „te afli în mijlocul unei aşezări omeneşti cum sunt acelea din America de Nord, prin locurile unde o mare bogăţie a ieşit la iveală, chemând la sine pe doritorii de câştig repede şi pe muncitorii care primesc cea mai grea muncă”. La începutul industrializării, Valea Jiului avea aspectul unui imens şantier, o babilonie, în care vechea lume arhaică a momârlanilor se transforma într-o mare colonie capitalistă.
Prăvălii cu marfă ieftină şi rea
Şi aici, condeiul lui Iorga prinde a schiţa realitatea anilor 1900: „Biserică a catolicilor, biserică nouă, mare, a românilor ortodocşi, veche bisericuţă de lemn de pe la 1800, biserică unită cu zugrăveli de Smighelschi, şcoli unde se zburătăcesc copii de târg… Căci Petroşenii nu sunt un oraş, ci numai… o comună mare… Dar miezul târguşorului îl alcătuieşte o stradă largă, în care tina se tot subţiază cu apă; de o parte şi de alta, prăvălii proaste scot la uşi şi la fereşti, mărfuri ieftine şi rele… În târg, femei legate la cap, lucrători în haine de oraş, secui cu pălării înalte şi fireturi albastre pe scurteica neagră, toate hainele şi feţele din lume se văd prin colţuri, pe când, mulţimea cea mare a locuitorilor lucrează chinuită în pământ, la cărbunele negru…”.
În distonanţă, ciobanul autohton i se pare o prezenţă anacronică şi stingheră: „Şi în acest iad negru al Petroşenilor, îl mai vezi, mergând încet pe căluţul împovărat de desagi sau rezemat de un zid murdar, privind cu ochi mari, liniştiţi, la acest mare zbucium…”
Cărturarul de peste munţi urma să ducă în bagajul cu amintiri, toate aceste impresii despre oameni şi locuri. Dar, înainte de toate, experienţa călătoriei de studiu a istoricului Nicolae Iorga, din primii ani ai secolului XX, reprezintă pentru noi, cei de astăzi, o interesantă lecţie de geografie istorică hunedoreană.
