Istoricul a publicat impresiile sale în lucrări care au apărut în primii ani ai secolului trecut
În anul 1906, peste Carpaţi, din capitala Regatului României, istoricul Nicolae Iorga reuşea să publice lucrarea intitulată „Neamul Românesc, în Ardeal şi Ţara Ungurească la 1906”. Cele două volume reprezentau rodul perindărilor sale, în Transilvania, Banat şi Crişana, cuprinzând „descrierea ţărilor locuite de români”, în Imperiul austro-ungar. Acesta vizitase Transilvania, încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea. A poposit în lumea satelor şi oraşelor ardelene, unde a cercetat arhive, biserici, monumente istorice, a legat o seamă de prietenii cu elita vremii. Spre pildă, în 1898, nota: „Am găsit bătrâni care-şi aminteau cu drag de clipa când aşteptau ca armata lui Vodă Cuza să intre în Ardeal, am găsit la fete tinere, admirabile mici biblioteci româneşti”.
Vizită mai puţin cunoscută
A rămas, însă, destul de puţin cunoscut faptul că, la final de „Belle Epoque”, Nicolae Iorga a vizitat şi istoricele meleaguri hunedorene, iar impresiile şi observaţiile personale fac obiectul unor capitole distincte din notele sale de călătorie. Un prim set de informaţii le publicase, deja, în volumul „Sate şi preoţi din Ardeal” (1902), unde descria vechile biserici cneziale din spaţiul hunedorean şi pomenea o serie de cărţi româneşti vechi, slujitoare la altar. Însă, mult mai ample sunt relatările din „Neamul Românesc, în Ardeal şi Ţara Ungurească la 1906”. Experienţa hunedoreană este surprinsă, în nu mai puţin de cinci capitole: „Ţinutul Orăştiei”, „Ţinutul Haţegului”, „Ţinutul Inidoarei”, „Ţinutul Devei”, „Munţii Apuseni”. Cum a descoperit Nicolae Iorga lumea hunedoreană? Cu siguranţă, câteva crâmpeie din notele sale de călătorie ne vor oferi prilejul unei interesante călătorii în timp, spre a desluşi vechi imagini ale acestor meleaguri, privite prin „lentilele” cărturarului. La miez de toamnă ploioasă, poposeşte în Ţinutul Orăştiei, venind dinspre Alba-Iulia, prin Câmpul Pâinii. În drum, vede un lung şir de localnici, în timp ce se întorc de la bâlciul săptămânal. Le descrie portul: „Bărbaţii, cu sau fără chică, poartă pălăriuţe mici; cămaşa fără înflorituri se umflă larg; în locul iţarilor, sunt pantaloni albi foarte înfoiaţi; opincile se întrebuinţează mult”.
Cu trăsura, prin preajma Orăştiei…
Ajuns în burgul Orăştiei, cutreieră oraşul, în lung şi în lat. Mai târziu, notează cu privire la această aşezare multietnică: „Oraşul are 6000 de suflete şi e astfel un orăşel, numai… În şir lung, strada din mijloc întinde căsuţe joase şindilite, destul de curate, dar care poartă firme cu nume nemţeşti, ungureşti şi uneori evreieşti, de la cherestegiul Goldmann înainte… Văd pe rând, o biserică românească, cea ortodoxă, uniţii (greco-catolicii n.n.) au numai o bisericuţă, cu turnul înalt, care se mântuie sus printr-o mulţime de podoabe de lemn, în stilul ce se întâlneşte până sus în Maramurăş”. Aici, remarcă existenţa unei şcoli confesionale, unde deprindeau taina slovelor pruncii comunităţii româneşti: „Lângă biserică, e o bună şcoală cu două rânduri, care înlocuieşte pe o alta micuţă, cu zidul alb strivit de un mare acoperiş”. Despre comunitatea săsească, observă că are o biserică evanghelic-luterană, dar „şi un foarte mare gimnaziu, cu internat, clădit de mult, din banii unui binefăcător al neamului său”. Se arată interesat de viaţa economică, politică, publicistică şi culturală a românilor din Orăştie. Îl află pe protopopul Ioan Moţa, „care tipăreşte foaia politică «Libertatea», sprijinită (finanţată – n.n.) de vreo douăzeci de inşi… Dăunăzi, au izbutit să aleagă în acest cerc electoral pe tânărul avocat Aurel Vlad… Banca «Ardeleana» merge bine şi ea are în stăpânire cel dintâi hotel din oraş”. Deputatul Aurel Vlad îl însoţeşte pe Iorga într-o excursie, cu trăsura, în împrejurimile Orăştiei. Prima localitate prin care trece este Turdaşul, cu „garduri de nuiele la curţi lungi şi acoperişuri de stuf”, în opinia istoricului, localitatea fiind „vechea reşedinţă a episcopilor calvini” Tordássy. Îl impresionează arhitectura rurală de inspiraţie săsească, mult diferită caselor din vechiul regat. Totodată, descoperă, la Turdaş, o lume multiconfesională, vizibilă prin cele trei biserici. Prima este „biserica veche de pe deal, clădire de zid înconjurată cu o împrejmuire de pietre”, a reformaţilor. Apoi, biserica română unită, clădită în vremea împăratului luminat Iosif al II-lea, „la 1774, când li s-a permis românilor a-şi face o biserică a lor”. Mai nouă, i se pare a fi cea ortodoxă.
…şi cu brodina, peste Mureş
Apoi, în fapt de seară, trece Mureşul cu brodina, la Pricaz. Cinează la Bobâlna, lângă Rapolt, în conacul lui Aurel Vlad. La lumina lămpii din odaie, notează câteva impresii despre aşezarea bobâlneană: „Satul, mare, se vădeşte prin luminile de la fereştile fără perdele. În casa proprietarului acestor locuri, luăm cina mijlocie, care se zice «ojină»”. Se vor reîntoarce la Orăştie, descoperind cu uimire că, în 1906, oraşul avea lumină electrică: „Târgul, în cârciumele şi hanurile căruia s-a început obişnuitul chef cu lăutari,… ne uimeşte prin becurile sale de electricitate albă!” În ziua următoare, se duce la Gelmar, spre a-l vizita pe parohul de acolo, o bună cunoştinţă a sa. Către seară, apucă să consemneze: „Biserica, zidită pe la 1770, are la turn acelaşi cerdăcuţ de lemn sub cruce, care deosebeşte pe toate cele din jurul Orăştiei. Parohul e părintele Popovici, fost profesor seminarial în Sibiu şi redactorul Calendarelor (diecezane – n.n.) foarte răspândite, ale editorului Krafft… Am plăcerea de a vedea preotul cărturar şi modern”. Nu-l impresionează, în schimb, deloc satul Geoagiu, o localitate modestă la acea vreme: „un lung şir, aproape neîntrerupt, de case pleoştite, le acopere stuful curgând în şuviţe, un cerdac înconjurător se sprijină în pari de lemn, nesăpaţi şi nevopsiţi; nuielele împrejmuiesc o biată curte tinoasă, care miroasă a sărăcie”. Dar, constată opulenţa reşedinţei grofului Kun Kocsárd, finanţatorul Colegiului Reformat din Orăştie.
La “feredee”
Vizitează „feredeele” de la Geoagiu, adică băile termale. Drumul până acolo i se pare anevoios: „Te sui pe o nouă şosea şerpuitoare, sub păretele de humă vânătă şi de pământ roşietic, pe lângă mari stânci de piatră pentru clădiri. Jos se desfăşoară o minunată privelişte de livezi şi pâlcuri de arbori… E prefaţa Munţilor Apuseni… În toate părţile, iarăşi, sunt numai români”. Află aceleaşi nuanţe ale unei vieţi austere: „Feredeul e un sătucean nespus de sărac, trăind în bordeie afumate, din vânzarea prunelor şi din lucrul tăierii lemnelor, fiind aproape fără holde”. Mănâncă struguri din „via căţărată pe plopi,… a lui Sâvu lui Elisei”. Trăsura îl duce la Bozeş, „un ţinut de o frumuseţe sălbatică deosebită”, unde este adăpostit la preotul locului. Şi, aflat în micul sat din părţile Orăştiei, la miez de noapte, istoricul Nicolae Iorga cercetează arhiva şi biblioteca parohială: „La lumina făcliilor, citesc vechi însemnări din veacul al XVIII-lea, pe filele cărţilor bisericeşti, care şi aici poartă stema românilor liberi, bourul şi vulturul”. În zilele următoare, este oaspete la Romos, „unde, într-un sat parte săsesc, e paroh domnul Amlacher, care a strâns la un loc documentele privitoare la istoria Orăştiei”, referindu-se, desigur, la colecţia „Urkundenbuch”. Încheindu-şi sejurul orăştian, Nicolae Iorga se îndreaptă spre Simeria. Traversează localitatea grănicerească Spini, „cu obişnuitul turn de biserică împrejmuit de cerdac. Parte din case au greoaie ţuguiri de paie, dar altele, de modă săsească, cu cerdace răzimate pe stâlpi groşi, sunt bine clădite din cărămidă. O casă cum nu se poate mai bună are podoabe de tencuială în tricolor”.
Gânduri la răscruce de drumuri
Adăstează la vechiul han al poştalioanelor de la Simeria Veche (aflat astăzi într-o cruntă stare de ruină), „cearda podului Simeriei”. Istoricul recunoaşte însemnătatea locului, deoarece aici s-au dat lupte grele între armata austriacă şi cea a revoluţionarilor maghiari, în anul 1849. Pe un perete al cârciumii, „se văd urme de gloanţe. Mai sus, un mic monument pomeneşte înfrângerea răsculaţilor unguri, înconjuraţi de cătanele împăratului”. Când trece podul peste Strei, la Simeria-Veche, observă o moară, care spăla aurul aluvionar din nisipul râului: „În margine, o puternică maşină roşie… «Asta e fabrica de aur!», zice cocişul… Suntem aproape de munţii agatârşilor şi de sălaşurile dacilor războinici”. Evocatoare sunt şi impresiile legate de nodul feroviar de la Simeria: „linia ferată a creat un sat de case noi, care-l numesc Piski. Iar dincoace, în marginea drumului, e vechea aşezare românească Simeria”. La Biscaria, observă şi întinsul parc „al unui magnat”, de pe malul Mureşului, străbătut de un mic braţ al râului Strei, acela fiind, desigur, actualul Arboretum de la Simeria. Ajuns la răspântia drumurilor, se îndreaptă spre Haţeg. Trece prin comuna Băcia, unde remarcă: „o curte boierească mare… Cei mai mulţi săteni sunt români, cu două biserici bune, care se înfăţişează una lângă alta, răsărind cu turnuri roşii din pajiştea verde. Pe unele case, se văd podoabe de ramuri făcute din tencuială”. Traversează Batizul, unde imperiul colonizase, în veacurile apuse, şvabi. Admiră viaţa ordonată şi harnică a acestor coloni: „se ivesc albele căsuţe pătrate, cu fereştile mari, strălucitoare de curăţenie; înaintea uşii, stau cosând gospodine fără vârstă, cu rochii albastre scurte, pieptare mici şi broboade închise pe cap. Bărbaţii sunt la lucru, copii nu se prea văd, după datina şvabului. Biserica, mare, aruncă un turn dintre pereţii încurcaţi… Apoi, pornesc iarăşi românii, cu căpiţe rotunde de stuf lângă mari case, de cărămidă. A preotului e de toată frumuseţea. Cele două neamuri trăiesc, deocamdată, bine laolaltă… Românii deprind, însă de la oaspeţii cei noi, meşteşugurile cele noi,… dar şi îngrijirea, precizia. Peste o sută de ani, se va căuta urma şvabilor din Batiz”.
Amintiri despre Călan
După ce admiră, dincolo de Strei, pe un mic promotoriu, „Sântămăria de Piatră, a cărei biserică albă se lămureşte foarte bine”, atenţia îi este reţinută de atelierele siderurgice de la Călan. Notează: „Pe un tăpşan de pietroaie negre, fumegă coşurile înalte deasupra lungilor clădiri de lemn, unde se alege şi se lucrează fierul, scos din acest pământ, care nu dă numai holde”. În prezent, pe acele „tăpşane”, nu se mai vede nimic! Desigur, impresiile hunedorene ale istoricului Nicolae Iorga descriu imagini diferite de cele din veacul nostru, înfăţişând o lume pestriţă, multietnică, specifică Ardealului şi Banatului, de la începutul secolului XX. Însă, în 1906, notele de călătorie ale eruditului cărturar aveau meritul de a prezenta românilor din Vechiul Regat clişee ale realităţii acestor meleaguri.
