O secvenţă aproape necunoscută din istoria noastră regională o reprezintă vizita Împăratului Iosif al II-lea de Habsburg-Lorena, pe meleagurile hunedorene, în anul 1773
Acest fiu al Mariei Theresia a urmărit modernizarea ţărilor aflate sub sceptrul său, prin aplicarea unui întreg set de reforme în spiritul absolutismului luminat. Dar, reuşita unui asemenea plan a impus, de la bun început, cunoaşterea directă a realităţilor din imperiu, bazată pe contactul nemijlocit cu supuşii. În sfertul de secol cât a domnit pe tronul Habsburgilor, aproape o treime din timp l-a petrecut pe drumuri, în trăsură sau călare, de-a lungul şi de-a latul întinsei sale împărăţii, uneori incognito, sub pseudonimul „Contele de Falkenstein”. De altfel, contemporanii îl botezaseră „împăratul călător”, care îşi conduce imperiul „din caleaşcă sau de pe şaua calului”.
Pornind de la astfel de raţiuni, în primăvara anului 1773, la vârsta de 32 de ani, Iosif al II-lea a făcut o vizită oficială de documentare, în Banat, Transilvania, până în Maramureş, context în care a fost prezent şi în mijlocul hunedorenilor. Impresiile şi constatările călătoriei le-a consemnat zilnic, pe 2205 pagini de jurnal, grupate sub titlul „Der Reisejournal Seiner Majestät des Kaisers durch Hungarn, Bannat, Siebenbürgen und die Marmaross von 1773”, din care vom selecta, pentru cititorii noştri, episoadele hunedorene.
„Informatorii” hunedoreni ai împăratului
Călătoria fusese minuţios organizată. În ajunul plecării spre Transilvania, tânărul monarh solicita o informare strict confidenţială asupra situaţiei politico-sociale din ţară, precum şi în legătură cu înalţii dregători administrativi şi militari de aici. Cu această misiune tainică fuseseră încredinţaţi câţiva „oameni de bună-credinţă”, între care şi oficialii hunedoreni Nicolau Mara şi Francisc Maksáy.
Déjà vu. Hunedoreni apăsaţi de suprafiscalitate şi corupţie în administraţie, justiţie şi vamă 
Pe cale de urmare, în aprilie 1773, guvernatorul ardelean Joseph von Auersperg îl înştiinţa, „în secret”, pe împărat despre abuzurile nemaiîntâlnite ale funcţionarilor locali împotriva „contribuabililor din Comitatul Hunedoara”. Erau denunţate nu mai puţin de 150 excese, din care menţionăm: fiscalitatea exagerată ce apăsa pe umerii ţărănimii, corupţia din administraţie şi justiţie, aplicarea pedepsei umilitoare a „bătăii cu vergile” sau biciuirea şi expunerea la „stâlpul infamiei”, aplicarea abuzivă a măsurilor de încartiruire şi întreţinere a trupelor cezaro-crăieşti, rechiziţionarea ilegală de alimente, lemne, furaje şi animale, folosirea gratuită a locuitorilor la muncă în beneficiul unor funcţionari. Se arăta că vama anuală a podului de la Drumul Ţării, peste râul Strei, la Simeria Veche, în valoare de 600 florini aur, fusese însuşită pe căi oneroase de vameşi, obligând poporul la întreţinerea podului pe spesele proprii. Comunitatea oraşului Deva era în conflict cu judecătorul suprem Samuel Zeik, deoarece dregătorul îi obliga pe localnici la cheltuieli pentru întreţinerea „străjilor” sale personale. Şi lista neregulilor, prezentate împăratului, continuă.
Împăratul interzice primirea cu fast
Potrivit instrucţiunilor date de Iosif al II-lea administraţiei transilvănene, se interzicea cu desăvârşire organizarea oricăror festivităţi de primire, cuvântări de bun venit, tragerea clopotelor, salve de tun ş.a. Monarhul şi suita sa urmau să fie încorteluiţi numai la hanuri, în case ţărăneşti, în imobile ale fiscului ori case parohiale, neacceptând ospitalitatea niciunui domn de pământ. Spre exemplu, la Deva, a fost găzduit la „Hanul Mare”, unde înoptau de obicei negustorii, laolaltă cu simbriaşii.
Libertatea de a-şi spune păsul
În timpul vizitei, fiecare supus avea libertatea de a-i prezenta plângerile sau doleanţele: „Nimănui nu-i este oprit să aducă adevărul la cunoştinţă, dar în nume propriu”, specificau circularele oficiale. Caii necesari transportului urmau a fi împrumutaţi de la ţăranii din localităţile aflate pe traseul de deplasare; pentru un cal pus la dispoziţie, se plătea un florin de aur. De pildă, la trecerea lui Iosif al II-lea prin hotarul comunei Mărtineşti (jud. Hunedoara), grănicerii de aici i-au dăruit un cal alb, cătănesc, gata înşeuat.
Lipsită de fast şi ceremonial, prezenţa augustului personaj în mijlocul supuşilor uimea prin simplitate, oferind, astfel, noi temeiuri speranţelor de ameliorare a condiţiei naţiunii române din estul Imperiului Austriac.
Traseul împăratului
Dar, să-i urmărim firul periplului hunedorean. În ziua de 21 mai 1773, caleaşca aurită a împăratului, însoţită de coloana celor 12 trăsuri şi 76 călăreţi, intra pe teritoriul actualului judeţ Hunedoara, prin Poarta de Fier a Transilvaniei – vama Zeicani, la marginea de apus a Ţării Haţegului. Era întâmpinat de comandanţii militari de aici, între care şi generalul campestru Samuel von Gyulai, originar din Mintia. Ajuns pe meleagurile hunedorene, ia contact nemijlocit cu rădăcinile străvechi ale românilor de aici. Astfel, face o scurtă oprire la Grădişte (actualul sat Sarmizegetusa), pentru a schimba caii. Cu această ocazie, Iosif al II-lea notează în Jurnalul său: „…E un sătuleţ românesc clădit pe ruinele Sarmizegetusei, Ulpia Traiana a romanilor“. Zărind amfiteatrul, spune: „Pe drum, se văd ruinele cetăţii Ulpia Traiana!“.
Locuri frumoase cu oameni „nenorociţi”
Se îndreaptă către Valea Jiului, cu intenţia de a inspecta vama militară din Pasul Vâlcan, poposind peste noapte la Livadia, sat românesc de grăniceri. După ce-şi potrivise bine ascuţişul condeiului, la lumina opaiţului, într-o odaie a staţiei grănicereşti de aici, împăratul Sfântului Imperiu Romano-German nota: „Comitatul Hunedoara se împarte în – valea roditoare a Mureşului şi a Haţegului, Săcărâmbul, cu cele mai bogate mine de aur… …Majoritatea locuitorilor sunt proprietari şi mici nobili, aşa că în fiecare sat sunt câte zece pânã la douăzeci de stăpâni, care duc o viaţă într-adevăr nenorocită, dar îi împovărează cu robote pe supuşi.[…] Câmpia Haţegului e frumoasă, e populată, străbătută de ape frumoase; pământul nu pare să fie prea roditor, iar semănăturile de toamnă suferă pe alocuri. Se lucrează mult, dar viaţa e mai ieftină”.
Fugă de asprimea stăpânilor în Ţara Românească
În 22 mai, pleacă din Livadia, prin Pasul Merişor, cutreierând călare, vreme de opt ceasuri, munţii graniţei de la Vâlcan şi Valea Jiului transilvan. În carantina din vamă, găseşte adăpostiţi mai mulţi români, care emigraseră în Ţara Românească, dar reîntorşi în Ardeal, fără niciun ban. Pune fenomenul acestei emigrări peste munţi pe seama „asprimii stăpânilor de pământ şi recoltelor slabe”. Observă locurile şi notează: „Pasul Vâlcan poate fi carosabil”. Grănicerii îi raportează că Vulturul imperial a fost dat jos odată de păstorii români. Merge călare, pe versantul sudic, în Valahia, în partea Gorjului, unde vede sate şi livezi. Nu a întâlnit pe nimeni.
Apoi, revine la Băniţa, unde observă „Cetatea Bolii, în Valea Băniţa, pe unde râul Jupâneasa curge pe sub deal, printr-o grotă” (Peştera Bolii). Din spusele momârlanilor, află că, în văile împădurite ale Crivadiei, „s-au găsit cărbuni de piatră!”.
În zorii zilei de 23 mai, prin Sălaşul de Sus, pleacă la Haţeg, „târg frumos care aparţine Regimentului nr. 1 de grăniceri”. La Haţeg, asistă la exerciţiile militare ale grănicerilor români din Batalionul I. Artileriştii fac exerciţii cu tunuri de lemn. Constată nemulţumiri datorate supunerii soldaţilor la bătăi corporale, pe care le interzice. Îşi scrie în Jurnal: „Copiii grănicerilor români învaţă la şcoală cititul şi scrisul în limba germană”.
Castelul Corvinilor era sediul administraţiei
Din Haţeg, pleacă spre Hunedoara, „prin munţii despăduriţi ai Silvaşului”. Soseşte în târgul fiscal Hunedoara, remarcând: „are un castel ce a fost construit de Ioan Corvin. În prezent, castelul este locuit de funcţionari fiscali şi este sediul administraţiei. Pe acest domeniu, se află cele mai frumoase şi bune mine de fier din ţară“.
În aceeaşi zi, ajunge la Deva. Ia informaţii cu privire la organizarea comitatului Hunedoara, apreciind că „poate servi de exemplu pentru toate ţările monarhiei”. Îl caracterizează pe comitele Alexius Kendeffi în următorii termeni: „E un om pe care îl cred onest, timid, dar instruit, mai ales în chestiuni juridice”. Însă, constată cu insatisfacţie realitatea: „asuprirea supuşilor trece dincolo de orice închipuire”.
Asistă la un proces de apostazie (renunţare publică la o anumită credinţă religioasă-n.n), în care era implicat preotul ortodox Poenaru, dornic să treacă la cultul reformat.
La recomandarea consilierului tezaurar Ignaz von Born, împăratul vizitează „băile de aramă” din apropiere, experienţă în urma căreia notează: „Deva are o exploatare minieră de cupru, care s-a dovedit de o bună rentabilitate”. Deşi este încunoştinţat că, „peste Mureş, la Certej se află topitoria şi minele de aur din Săcărâmb”, de unde visteriei imperiale îi revenea a opta parte, refuză să le vadă la faţa locului, invocând criza de timp.
Vizitează cetatea veche, „cu trei rânduri de zid. Deşi are importanţă strategică, este neîncăpătoare, e dominată de înălţimile din jur, nu corespunde pentru apărare”. Apoi, inspectează militarii regimentului de husari „Von Kálnoki“, cantonaţi în cazărmile „Schanz“ de la poalele cetăţii Deva. Peste noapte, adăstează la „Hanul Mare“ din centrul Devei.
Cal de dar de la grănicerii din Mărtineşti
În ziua de 24 mai, dimineaţa la ora 4, împăratul pleacă din Deva călare, cu intenţia de a ajunge la Alba Iulia. La Simeria Veche, găseşte Streiul cu apele umflate, fiind nevoit să treacă Mureşul, cu brodina, în două rânduri. La Mărtineşti, grănicerii români de aici îi dăruiesc un cal.
Întâmpinat de magistratul Daniel Montsch, zăboveşte pentru scurt timp în burgul Orăştie, dar suficient ca să noteze în fugă: „este un oraş locuit de saşi, unguri şi români. Agricultura slabă, vând lemne, lucrează cu ziua, fierb vinars; clădiri frumoase, cinci religii, pădurile tăiate, recolta frumoasă“. După-amiaza, părăseşte meleagurile hunedorene unde a fost oaspete timp de trei zile, continuându-şi călătoria prin Câmpul Pâinii, Şibot, Vinţu, Alba Iulia.
Sute de jalbe, bune intenţii şi atât
După încheierea vizitei, în raportul final, Iosif al II-lea remarca: „Piedica principală în realizarea celor mai bune intenţii este lipsa cunoaşterii realităţilor locale“. Dovadă că dorise să dezvolte un dialog politic cu supuşii săi, au rămas sutele de jalbe înmânate monarhului sau aghiotanţilor săi cu prilejul acestui periplu, din care se învedera condiţia înrobitoare a ţăranilor dependenţi.
Deşi, prin aplicarea reformelor, s-a străduit să rezolve o serie din aspectele constatate pe parcursul călătoriei, „Luminatul împărat“ Iosif al II-lea nu a putut aboli şerbia, în Transilvania, fapt care a dus, în final, la izbucnirea violentei Răscoale de la 1784.
Cu toate acestea, prezenţa unui monarh al Sfântului Imperiu pe meleagurile hunedorene a rămas incrementată pregnant în memoria colectivă. Pe o carte veche bisericească, un preot haţegan însemnase spre ştirea viitorimii: „La anul 1773, mai 21 de zile, când au trecut împăratul Iosif…“
