Absentă la turneele finale din 1970, selecţionata României a reuşit să se califice, după două decenii, la competiţia supremă din sportul – rege, care s-a desfăşurat în Italia
Înaintea ultimelor două jocuri din preliminariile pentru Campionatul Mondial (CM) din Italia 1990, România avea şapte puncte, urmată în clasament de Danemarca, cu şase, celelalte două competitoare din grupa de calificare, Bulgaria şi Grecia, nemaicontând în ecuaţia de calificare la turneul final.
Înfrângere usturătoare
Şi, conform programării iniţiale, primele două clasate urmau să joace între ele, primul meci disputându-se la Copenhaga, pe 11 octombrie 1989. O victorie a “tricolorilor” îi ducea pe aceştia la CM, dar şi în cazul unei remize sau a unei înfrângeri nu era nimic pierdut, dar totul devenea mai complicat. Danemarca, după ani buni în care era considerată ca adversar de mâna a doua, avea, la acea oră, o trupă extrem de solidă, dovadă fiind calificarea la Campionatele Europene din 1984, unde a ajuns în semifinale, şi din 1988, precum şi la precedentul mondial, cel din Mexic, unde vikingii făcuseră furori într-o grupă cu Germania Federală, Uruguay şi Scoţia, pierzând, inexplicabil, apoi, cu 1-5, în faţa Spaniei, în optimile de finală. Şi, ca să anticipăm un pic, aceeaşi Danemarcă avea să se încoroneze campioană europeană în 1992, după ce a fost invitată să participe la competiţie în locul Iugoslaviei, care fusese exclusă pe motive politice. Meciul de la Copenhaga nu a avut istoric, gazdele impunându-se cu un categoric 3-0 şi îşi puteau asigura calificarea cu un egal la Bucureşti. Situaţia devenise delicată pentru români deoarece chiar dacă terminau pe poziţia secundă nu se calificau, întrucât regulamentul prevedea ca echipa de pe locul doi cu cea mai slabă linie de clasament din toate grupele cu patru echipe, ca în cazul “tricolorilor”, rata prezenţa la turneul final. În acest meci au evoluat, ca titulari, patru foşti corvinişti, toţi ajunşi la Dinamo, fiind vorba despre Mircea Rednic, Ioan Andone, Michael Klein şi Dorin Mateuţ. Mai mult, pe finalul jocului de la Copenhaga, Rednic a fost eliminat şi urma să rateze partida revanşă din compania Danemarcei.
După 20 de ani
Iar mult aşteptata partidă s-a disputant pe 15 noiembrie 1989, pe stadionul “Steaua” din Bucureşti. Situaţia înainte de joc era clară: România se putea califica doar dacă învingea, orice alt rezultat fiind sinonim cu ratarea a încă unei calificări. Meciul a început cum nu se poate mai prost pentru români, la care Andone, în central apărării, a fost integralist, danezii deschizând repede scorul, prin Poulsen, dar până la pauză elevii lui Emerich Jenei au întors rezultatul, punctând de două ori, prin Balint şi Sabău. În repriza a doua a urmat golul decisive al lui Balint, care a stabilit şi scorul final de 3-1. Imediat după gol Hagi a fost eliminate şi, câteva minute mai târziu, pe teren a intrat şi Mateuţ, în locul lui Lăcătuş, pe final de joc românii renunţând, în mod firesc la orice veleităţi ofensive, victoria şi, implicit, calificarea fiind principalul obiectiv de îndeplinit. Astfel după 20 de ani, România se califica, din nou, la un turneu final al sportului – rege, după ce ratase, de puţin, prezenţa la cele din perioada mai sus menţionată.
Ce grupă…
Bucuria a fost imensă după calificare, mai ales în acea perioadă crâncenă de communism. Tragerea la sorţi pentru CM a fost organizată pe 7 decembrie 1989. Dar până a ajunge aici, trebuie făcute câteva precizări. Favorită la organizarea competiţiei era Uniunea Sovietică, dar boicotul “fratelui de la răsărit” a Jocurilor Olimpice din 1984 a întors balanţa în favoarea Italiei. Şi URSS, vicecampioană europeană în exerciţiu şi participant la ultimele două ediţii ale CM, a obţinut calificarea la turneul final şi, normal, venea cu gânduri mari în Italia. Iar la tragerea sorţi sovieticii, aflaţi în cea de-a doua urnă valorică, au fost hărăziţi drept adversari ai României în meciul de debut la “tricolorilor”. Mai mult, celelate două adversare din grupă nu erau deloc de lepădat. Cap de serie era Argentina, deţinătoarea titlului mondial, cu Maradona în formaţie, şi Camerun, africanii făcând senzaţie în 1982, când au învins pe RFG, fiind prima echipă de pe “Continentul Negru” care obţinea o victorie la un CM de fotbal. A venit, apoi, Revoluţia, iar România avea un capital mare de simpatie, în toate domeniile, inclusiv, sau mai ales, în fotbal.
Cinci hunedoreni
Până la începerea competiţiei, România a susţinut o serie de meciuri amicale, încheiate cu rezultate mai mult sau mai puţin concludente şi a fost înaintată şi o listă de 40 de jucători susceptibili de a face parte din lotul de 22 ce urma să fie deplasat în Italia. Pe acea listă erau înscrişi Romulus Gabor, fostul “Balon de aur” de la mondialele de junior din Australia 1981 continuând să evolueze la Corvinul, dar şi Ion Geolgău, cel care avea să devină antrenorul Jiului Petroşani, dar aceştia nu au fost reţinuţi, ca şi alte nume cunoscute, de altfel, în lotul pentru “Italia 90”. În schimb, însă, conform aşteptărilor, au fost selecţionaţi Mircea Rednic, Ioan Andone, Michael Klein, cei care asigurau defensiva formaţiei noastre, în condiţiile în care rivalii lor de la Steaua Iovan, Bumbescu şi Dan Petrescu erau accidentaţi, iar Belodecici “rămăsese” în Iugoslavia şi avea reţineri, fireşti atunci, să revină în ţară, precum şi mijlocaşul Dorin Mateuţ. Şi, aşa cum se întâmplă la astfel de competiţii, apar şi câteva nume surprinzătoare în loturi, unul dintre acestea fiind cel al lui Daniel Timofte, fostul jucător al Jiului, ajuns şi el la Dinamo. Timofte, despre care vom mai scrie, mijlocaş de mare talent, după ce a debutat la Jiul, a jucat, între 1989 şi 1991, la Dinamo, iar de acolo a plecat în Germania, pentru un sezon, la Bayer Uerdingen, unde a fost coechipier cu Klein. A urmat, apoi, un nou sezon la Dinamo, după care a jucat, timp de şase ani, în Turcia, la Bursaspor, obţinând şi cetăţenia respective ţări, iar în 2000 şi-a încheiat cariera de jucător la Dinamo. Ca antrenor a pregătit pe Sportul Studenţesc, CF Brăila şi Jiul, fiind secundul lui Gigi Mulţescu, jucătorul emblematic al “minerilor” şi care l-a promovat pe Timofte la seniorii clubului din Petroşani, la Dinamo şi Petrolul Ploieşti. Pentru echipa naţională de fotbal a României, Daniel Timofte a evoluat de 22 de ori, înscriind două goluri.
Unsprezecele lui Lucescu
Din lotul de 22 de jucători deplasaţi în Italia erau zece jucători de la Dinamo, şapte de la Steaua, trei de la Universitatea Craiova, unul de la Petrolul Ploieşti şi “stranierul” Cămătaru, care juca în Belgia, la Charleroi, fiind printre puţinii fotbalişti români care au putut evolua la cluburi de peste hotare înainte de 1990. Legat de Cămătaru, trebuie amintit că el plecase de la Dinamo, echipă pregătită atunci de Mircea Lucescu, cel care a format echipa de vis a Corvinului. Făcând o sumară analiză a lotului, se poate spune că Lucescu a asigurat primei reprezentativei un unsprezece pe care mulţi antrenori şi l-ar fi dorit, acesta cuprinzându-i pe: Stelea – Rednic, Andone, Lupescu, Klein – Sabău, Mateuţ, Timofte, Lupu – Cămătaru, Răducioiu.
