Un nenea edil șef, de prin zona vântoasă unde zburdau, într-o vreme, cahle de teracotă, cărămizi de ținut căldura sub brațul industriei siderurgice, și altele – acum zburdând doar miei înainte de Paști -, are o problemă psihologică greu de doborât: unde-i barca mea? Problema omului este cu atât mai complicată, cu cât nu are nici unde vâsli, nici bitum suficient să-și ungă nava. Omul nostru a fost liberal, atâta vreme cât pișca ceva din liberalism, s-a transformat, peste noapte, în liberal de formă atipică, democrată, atâta vreme cât pișca ceva și din democrația extinsă. Numai că democrația liberalistă i-a dat vreo două șuturi în poponeață, când a vrut să fie puțin mai mare.
Acum, studiind cu atenție roza vânturilor, i se vântură atât de tare, încât pas de vreo direcție unde să se mai omenească. Asta dacă nu cumva se înroșește brusc, așa, pentru rotunjit buzunarul în formă de seceră și domolit în formă de ciocan.
