Mă gândeam, zilele acestea, cu ochii frunzărind prin știrile cu proteste în stradă, la felul în care se mobilizează, în ultimii ani, înlocuitorul societății civile: o masă de manevră, din nefericire prea ușor de manipulat și formată ad-hoc pe principiile deloc favorabile ale unor emoții nu foarte limpezi. Spun înlocuitor, pentru că nici acum, după un sfert trecut de secol de la evenimentele din 1989, societatea civilă românească nu există. O spun clar, fără emoții, pentru că sunt obositor de multe argumente care confirmă această stare de lucruri.
Mulți vorbesc de solidarizare, dar puțini sunt cei care pot da în clar subiectul solidarizării și, mai ales, despre ce formă de putere este vorba în această solidarizare cu un subiect sau altul de interes general. Departe de mine gândul de a considera debutul de mandat al social-democraților cu grija pușcăriilor un gest firesc, responsabil și de urgență. Evident că este vorba de un demers confuz, atacabil din mult prea multe puncte de vedere, pentru a fi în rațiunea timpului și a lucrurilor. Mă refer doar la magnetismul prea puțin firesc care adună, din când în când, ca la un sunet de trompetă spartă, furnicar de oameni protestând dezorganizat și, tocmai de aceea, ineficient. Întâmplările pe fond emoțional exacerbat din perioada „Colectiv” nu dau justețe politicii realizate sub presiunea străzii, cel mai mare pericol pentru o democrație, fie ea amărât românească.
Fără să mai lungesc vorba, ceea ce văd și analizez sunt valuri de solidarizare cu teme dintre cele mai diverse, transformate în modă. O modă tulburătoare, cu rădăcinile bine înfipte în rețele de socializare. Oameni care se solidarizează zgomotos (uneori chiar în drum) ba cu protejarea și mai buna hrănire a deținuților, ba cu trecerea lor la regim mai aspru, când cu păstrarea lor în pușcării, când cu scoaterea de-acolo, ba cu aducerea de investitori din toate colțurile lumii, ba împotriva investițiilor de orice fel, care ar distruge mediul și tihna patriarhală a „grădinii Maicii Domnului”, când împotriva preoților de orice fel, când pentru creștinarea habotnică a fiecărei ființe vii, ba pentru o școală care să scoată copii tobă de carte, ba pentru eliminarea tuturor formelor de examinare și a tuturor temelor, când împotriva clasei politice corupte, când pentru păstrarea clasei politice cu aceleași personaje (vezi votul repetat), ba pentru respectarea Constituției, ba pentru încălcarea ei atunci când pare să nu sune „acceptabil”. De nu mai pricepe minte normală ce se întâmplă cu „vocea poporului”.
Nu am văzut, în schimb, solidarizare cu tărăboi în rețele și zeci de mii de oameni în stradă pentru majorarea alocațiilor de hrană în spitale, pentru acordarea de drepturi bănești consistente pentru cei mai buni dintre elevi, pentru susținerea artiștilor de valoare care mor în sărăcie și uitați de lume.
Așa cum nu am văzut nicio formă de solidarizare în masă împotriva comercianților care vând, în supermagazine, marfă de proastă calitate la prețuri occidentale. Unde este furia românilor care bat trei-patru supermagazine și peste tot găsesc fructe necoapte și fără gust, la preț de trufanda? Și tot așa…
Sau, cu scuzele de rigoare, am văzut mii de critici îndreptate împotriva decăderii triste a presei românești, dar nu am văzut un val de solidarizare cu jurnaliștii, mulți dintre ei victime fără speranță ale prăbușirii unor afaceri pe care nu le sprijină nimeni pentru a rămâne independente.
