Dumitru Cutean a fost un om pe cât de chinuit la începutul vieții sale, pe atât de optimist și fericit la sfârșitul său pământesc. Ajunsese, după un prizonierat prelungit în U.R.S.S., până prin 1948-49, câțiva ani buni după Al Doilea Război, miner pe Valea Jiului. Mai precis, la Lonea, Mina 3 – Jieț, care nu mai există demult.
Nu o să vă repet secvențe de groază din prizonieratul inuman, odios prelungit de… prietenii păcii și ai noștri mulți ani după punerea păcii, pe care mi le povestea răsuflând greu la întoarcerea din șut și după o spălare într-un lighean mare din tablă zincată, în care apa rămânea neagră, mărginită de un cerc de praf negru lipit pe buza ligheanului. Ci am să vă spun că prizonierul-miner mi-era unchi. Iar într-o vară am ajuns și la Lonea. Nu știu cum am ajuns acolo, destul că mi se părea un tărâm din altă lume, în afara a tot ce văzusem până la vârsta aceea crudă, la care realitatea are foarte multe legături cu fantezia. Sau invers… Cert este că-mi omoram vremea zilelor de vacanță pe un tăpșan nici înierbat, nici bălărie… Și că într-o zi unchiul m-a luat cu el până la puțul în care trebuia să coboare cu echipa la lucru, sub pămînt. Intrau în colivie, așa i se zicea cutiei aceleia din bare de fier, pătrată, cubică mai corect, cu o ușă căpușită cu plasă din sârmă groasă. Intrau cam opt mineri, cum număram eu. Care ne făceau semne cu mâinile și noi lor, ca-n gară la plecarea trenului cu cineva drag, dar fără batiste… Erau și copii ca mine, se uitau zâmbind, dar mai mult neveste tinere, plecate de la „crătiți”, de la vana cu rufe; se spăla continuu în acele locuințe standard. Adică niște case, în așa-numitele colonii, cu două încăperi, o cămară din lemn pentru cărbuni primiți gratis, un cuptor de pâine și doi metri de straturi în față, până la portiță… Femeile acelea, mătușa mea între ele, duceau greul casei. Dacă făcutul mâncării, că omul ieșit din mină nu putea fi hrănit cu pită și lictar de prune, ori marmeladă la ladă, de se tăia cu cuțitul ca salamul, dar salam era numai în galantar, la prăvăliile din Petroșani, iar marmelada se dădea la „magazân”, spălatul rufelor, „șalopetelor”, principala lucrare femeiască, și focul pentru apa caldă pe cînd vine „omul ei” de la șut – dacă toate astea pot fi mai grele decât mineritul. Așa, în fața coliviei totul părea normal, și fără gânduri.
Când însă a început să scârțâie lanțuri și mai știu eu ce mecanisme și s-a pus colivia în mișcare, să coboare, toate fețele acelea au încremenit, zâmbetele au devenit instantaneu rictusuri, iar cuvintele au amuțit. Scena asta o vedeam și revedeam ori de câte ori trebuia să plec pe Vale, cu treburi gazetărești. Chiar și când plecam la meciurile Jiului, sau ale rugbiștilor de la Știința… Chiar și când am plecat pe Vale să-l caut pe Kopetin Geza, nașul unchiului meu și șef de brigadă, stahanovist faimos atunci și multă vreme după aceea. Mai mult după, pentru a povesti noilor generații de mineri ce însemna stahanovismul ăla. Un fel de întrecere , inventată de un miner din Donețk, sovietic adică, Stahanov, care spărgea normele de muncă mai ceva ca pe nuci…
…Trecerea de la stahanovism, de la lopata botezată cu obidă „Inima lui Stalin”, la mineritul modern, ecologic și profitabil ar fi o realitate contemporană. Iar Universitatea din Petroșani o jalonează de ani mulți, cu suficient succes. Apropo de… inima lui Stalin, celebra lopată a minerului, mai mare cam de trei-patru ori decât o lopată obișnuită, cu margini răscroite ca tigăile încăpătoare și greu de ridicat plină de un om obișnuit. Cândva, împreună cu lectorul universitar Gheorghe Irimie, șeful sportului la Știința Petroșani, conf. univ. Aurel Suciu, un pasionat al sportului, și prof. univ. Nicolae Lețu, am ajuns la Casa de oaspeți a Institutului. La o șuetă, o cafea și un coniac veritabil, de Apold, asortate cu niște feliuțe de cașcaval. Acolo, domnul profesor, specialist taman în… săpări miniere, parcă împovărat de o nemulțumire de-o viață, a avut o remarcă surprinzătoare. „Domnilor, de peste 30 de ani, noi, aici pe dealul ăsta al academiei noastre miniere nu am reușit încă să facem mai mică inima lui Stalin, nu am redus lopata minerului nici cu un centimetru”. (Faptul că ni s-a adresat cu domnilor nu era o surpriză! Nici la Cluj, ca studenți nu ne adresam dascălilor cu tovarășe. Încă…). Însă remarca aducea a revoltă față de ineficiența sprijinului academic dat muncii în subteran, în fond extracției de cărbune.
Azi, nu mai interesează pe nimeni nici lopata ca inimă a lui Stalin, nici speranțele fostului rector Iliaș al fostului IMP! Dar lopata dădea de lucru- și mâncare! Era parcă mai umană…
… Scena cu colivia coborând la Jieț mi-a străfulgerat prin fața ochilor, în cariera de ziarist, de vreo 13 ori, dacă bine număr accidentele de muncă cu mineri morți pe Valea Jiului, din 1972 încoace, primul de care știu, la Uricani, cu 46 de morți. A 14-a oară a fost în toamna trecută, tocmai la Lupeni, unde nu țin minte să mai fi fost așa tragedie. De-atunci au mai murit mineri pe…Vale. Mor și când moare mineritul…
Pe Vale, după o aproximativă aritmetică au murit în subpământ, din diverse cauze, îndeosebi acumulări de gaze, surpări și cedări de stâlpi de galerii, peste 230 de mineri. Cele mai multe accidente au avut loc la minele Vulcan (cinci), Petrila (trei) și Paroșeni (două). Cei mai mulți, 53 de morți, la Livezeni, în 29 noiembrie 1980. Și, după obiceiul pământului, anchetele și cercetările, investigațiile, unele total dezonorante pentru cei care le ordonau ajungeau, ca printr-o minune, la concluzia că mortul, mă rog, morții sunt de vină.
… Cred că fraza asta, care stă de veghe deasupra Petrilei, aparținînd cărturarului Ion D. Sîrbu, pământean al locului, spune totul despre mineritul de pe Valea Jiului, ca Vale a Morții: „O lume ce nu seamănă cu nicio așezare posibilă, cu nimic și nimeni, de nicăieri…”
Cuvinte Libere. Se duc mereu mineri pe Valea Morții ! Se duce și mineritul…
