Trăim într-o țară – a devenit aproape un gest mecanic acest început de text și regret că se întâmplă așa -, trăim într-o țară în care ne lovim mereu de veleitari. Ca să fiu elegant în exprimare; alții ar spune: tâmpiți sau imbecili. Cu studii superioare, desigur! Dar inculți. Că și politicienii, ca să fie politicieni ar trebui să fie culți! Oameni, cel puțin datorită staturii bipede, care și-au luat, procurat o diplomă. De absolvenți ai cine știe ce specializări, inventată și aia… De către alți absolvenți mai vechi, tot cu o diplomă destul de ștearsă, dar ajunși printr-o împrejurare, neprecizată în legi și cutume, ceva șefi de lucrări, că asistenți cred că nici nu mai există, pentru a pârjoli lunga și întortocheata cale spre nobilul titlu „prof. univ.”. Născocind o temă de genul „Flora Râpei Roșii din punct de vedere preponderent și Madagascar”… Stupizenie – partea cu preponderent și Madagascar- invocată și de la statura unui veritabil om de cultură ca Dorel Vișan… Apropo. Filmul „Senatorul melcilor” este o bucată din fresca actualei societăți românești. Iar evoluția către… involuție cultural-educativă este întregită cu escadroanele de masteri și doctori… Dottore, dottore…
Trăim într-o țară aproape, ba chiar pierdută. Condusă, de aproape două generații, de acest soi de… diplomați (nu în înțelesul clasic, ci în spiritul celor înscrise pe diplome: diplomat în…). Pe nimeni nu îl interesează aproape nimic. În afară de învârteli, funcții, poziții sociale, cumpărate pe bani și vereșii. Mai nou pe leafa statului. Care plătește lenea și incompetențele mai bine decât capitalismul hulit generații întregi. Dar care a învățat lumea să muncească, să respecte, să aibă bun-simț, să prețuiască averea personală și a țării, să fie Oameni! Vrem o țară ca afară – clamăm prostește, dar în țară ne purtăm ca cerșetorii noștri… de afară. Cu mâna întinsă după o leafă mai bună, o fasole cu cârnați la alegeri și 1 Decembrie, de Sfânta Parascheva, Varvara, Dumitru și toți Sfinții cunoscuți și necunoscuți, pe care și BOR îi înmulțește. Periodic, nu an după an… Ca facultățile astea de după colțul străzii și din foste magazii… Cu mâinile întinse și cu lozinci prefabricate, ieșind în stradă fără a ști de ce. A fost de-a dreptul ilară o demonstrație împotriva guvernului, cu extensie și-n capitalele de județe, în fața prefecturilor, a salariaților administrației de stat aflate la putere, la conducere. Cum ar veni, ei erau statul și protestau împotriva statului, împotriva lor!
Pe nimeni nu-l mai interesează nimic… În afară de telefoane cât mai sofisticate, plătite de statul lor, schimbate la fiecare schimbare de putere… În afară de computere aflate în fața fiecărui salariat din fiecare primărie care are curent electric și net, dar când merge omul după o adeverință, nimeni nu-l vede… Computere care nu țin loc de carte și de creier… În afară de case, vile, automobile, gagici, amante, de pântece. De trai bun, neneacă! Pe banii babachii…
Că, la urma urmei, tot părinții sunt vinovați. Pentru că ei, ca să nu le fie greu odraslelor adorate, cum le-a fost lor, au acceptat să scurteze calea devenirii și reponsabilității mature. Au plătit școli și dascăli, diplome și masterate cu totală bună-credință (și naivitate!), convinși că facultățile sunt tot alea unde au învățat ei, nu convertite în societăți comerciale.
Numai că părinții nu vor trăi mereu… Iar în urma urmașilor lor rămâne o țară pârjolită…
Cuvinte Libere. Trai, neneacă! Pe banii babachii…
