Titlul este un vers puțin modificat dintr-o poezie a lui Nicolae Labiș. Dar să recitim întreaga strofă, pentru a vedea limpede că azi versurile sunt la fel de actuale ca atunci când poetul declama:”Trăim în miezul unui ev aprins/Şi-i dăm a-nsufleţirii noastre vamă./Cei ce nu ard dezlănţuit ca noi/În flăcările noastre se destramă.“ De fapt, titlul poeziei, Viitorul, pare să se regăsească complet, dându-i pe de-a-ntregul a-nsuflețirii noastre vamă, în prezentul nostru imediat, de 30 de ani încoace. Fapt ce confirmă genialitatea autorului prematur dispărut. Și, aici nu vorbim de criza coronavirus, atotacaparatoarea atenției și spaimei lumii. Nici de criza economică înfăptuită cu bună știință și ticăloșie de românii înșiși-nu toți, numai cei care au votat într-un fel sau altul, alegând mereu politicieni dedicați intereselor proprii, nu celor ale României.
S-a pornit în noul ev, altul decât al lui Labiș, cu ideea și dorința, cultivate încă din 22 decembrie 1989 seara, de construire a unui comunism cu față umană. Suna optimist, atractiv, dovadă că promotorul sloganului, Ion Iliescu, a câștigat, în Duminica Orbului, dată parcă predestinată românilor, primele alegeri libere după o jumătate de veac. A câștigat firesc, pentru că românii nu auziseră, până prin ianuarie 1990, de Ioan Rațiu, mai știau unii câte ceva de Corneliu Coposu, dar nu adevărul… adevărat. De Radu Câmpeanu nici măcar atât nu auziseră contemporanii mei. După cum nici astăzi o jumătate de Românie-cea încă în viață de pe vremea când liderii liberali și țărăniști reveneau din străinătățuri și din… restricții politice-, nu prea știe multe despre ei, iar ce știe este denaturat de propaganda supraviețuitoare. Iar jumătatea cealaltă, a României „noi”, a aflat de Brâncuși abia după ce un ministru ilustru necunoscut al Culturii a numit-o pe cântăreața fâșneață Irina Rimes ambasador onorific al Zilei Internaționale Brâncuși 2020. Fapt care a bulversat intelectualitatea autohtonă a nasurilor fine, dar în realitate câteva zeci de mii de fani ai cântăreței au auzit în sfârșit de Constantin Brâncuși. Nu foarte multe, dar dacă zice Irina, înseamnă că așa e și că… tipul a existat și era român.
De altfel, partidelor istorice nu li s-a dat nicio șansă democratică după decembrie 1989. Mai mult, chiar la 1 Decembrie 1990, premierul Petre Roman- atât de democratul liberal actual-, îl ținea de mână pe Corneliu Coposu la Sărbătoarea Unirii de la Alba Iulia, ca să nu salute mulțimea. Apoi, prin sciziunea FSN-ului, noul Partid Democrat, condus de Petre Roman, uzurpat de Traian Băsescu, a spart alianța cu PNȚ-ul, devenit PNȚ-c.d., trimițându-l practic în… Istorie. Pentru că și acesta, după moartea lui Coposu și slăbiciunile lui Ion Diaconescu, a fost virusat de traseiști, cioflingari, ciorbiști, paveliști și alți ciolangii; niște veleitari fără bun-simț. Iar fostul premier fesenist Stolojan a devenit pedist și inventator de PD-L. Apoi, Valeriu Stoica, ministru de Justiție, i-a găsit venerabilului liberal Mircea Ionescu-Quintus, președinte al PNL, un dosar la CNSAS, i-a furat partidul și a creat PL-D, pe care l-a predat la cheie lui Băsescu… Au apărut niște… aripi liberale, PNL 93, PNL- Aripa Tânără, slăbind istoria, vivacitatea și doctrina PNL, astăzi cvasipedizat! Nici măcar liderul suprem al PNL, președintele Iohannis, nu este liberal autentic, ci doar profitorul unei invenții neinspirate a ultimului liberal autentic, bun cunoscător al doctrinei liberale, supraviețuitor, dar autoexilat în anonimat, Crin Antonescu.
Acest hibrid politic cu nume de împrumut se află în luptă politică cu rămășițele celeilalte jumătăți a fostului FSN, actualul PSD. Care, după tranzitarea crizei proprii de identitate, a fuzionat cu tradiționalul PSDR, condus de Sergiu Cunescu. Acesta însă nu era de acord, s-a retras, iar urmașul său, Alexandru Atanasiu a semnat protocolul și astfel partidul lui Adrian Năstase a primit recunoaștere oficială și adeziune la Socialiștii europeni.
Declasarea politicii românești continuă și în prezent, ba în forme chiar mai corcite, amestecând doctrine și ideologii, hrănind, creând și adâncind o criză politică dezastruoasă, mamă a tuturor crizelor care au bântuit și prăduit România în ultimii 30 de ani. Mai puțin criza pandemică deja cvasimondială. Dar, la noi aceasta este folosită ca paravan, să nu se vadă criza reală a României…
