1 Decembrie. Ziua Națională a României. O Românie în care rezistă paradigma – în formă veche – ținută drept învățătură „pe veci”: „deșteaptă-te, române, din somnul cel de moarte”. Cam cinic acest umor perpetuat al istoriei noastre!
Au dispărut, teoretic, „barbarii de tirani”, păstrată fiind doar „floarea cea vestită” locală, adâncitorii noștri în modernismul neguros pe care îl păstrăm cu sfințenie sub titulatura bezmetică de „democrație originală”. De care nu mai scăpăm, se pare, dar nici nu ne străduim prea tare.
Amintirea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, o ultimă redută de patriotism înghesuită în obișnuințele anuale ale românului cu consistența unui Moș Crăciun, ușor anemic, dar bine condimentat de un marketing dedicat, cu stegulețe, parade și chiar mese festive. O redută din vârful căreia se aud, în fiecare an, aceleași discursuri reșapate a căror consistență este dată numai de tenacitatea cu care sunt repetate la nesfârșit. Nimic nou, nimic proaspăt, nimic propagând viitorul, ci totul resuscitând un trecut căruia i s-au prăfuit deja hainele legendare, un trecut care nu mai prropune modele și principii, ci doar e pus să mai tragă două guri de aer în fiecare zi de 1 decembrie.
Prin grija politicienilor români, chiar și naționalismul a devenit o temă de paradă demagogică, lipsit de substanță și propus doar pentru că seamănă a trezire la viață, dă iluzia acțiunii, îmbărbătând, însă, la fel cum îmbărbătează promisiunile electorale sterile și doldora de demagogie ieftină.
Într-o Românie în care cetățeanul are ca misiune istorică perpetuă „deșteptarea din somnul cel de moarte”, trăiești o repetabilă deșteptare de dimineață, urmată de o zi în care o iei de la același capăt, ca un câine tehui alergându-și coada fără să înainteze măcar un pas. Să fie totul rezultatul unui instinct de conservare deviant, o spaimă colectivă de dimensiuni istorice care vede în dezvoltare, în progres, în asaltul civilizației în mișcare un pericol îngrozitor? Să fie vorba de o „ortodoxie” a obișnuinței, a împăcării leneșe cu timpul care stă în loc? Nu știm, dar astfel de înțelegeri ale lucrurilor sunt aducătoare de tristețe și disperare.
Să ne înviorăm, așadar, considerând că românii și România numai și-au luat un concediu din slujba obositoare a devenirii istorice, pregătindu-și forțele pentru surprize care vor uimi această lume oricum învălmășită și derutată. Să ne înviorăm cu o doză strașnică de speranță, propunând scenariul așteaptării tihnite a unui moment copleșitor în care toate energiile pozitive ale acestui popor vor răbufni, schimbând uluitor cursul istoriei.
Să presupunem, optimist, că așteptăm un 1 Decembrie în care mesajul imnului național va deveni anacronic, depășit de o nouă realitate, aceea a României vii, o Românie care va desăvârși viitorul ce încă mai sălășluiește, intim și bine protejat, în sufletele românilor.
Să ne bucurăm, așadar, rostind din suflet: „La mulți ani, România! La mulți ani, români!”
