Ce vremuri! Am prins doar câţiva ani din felia de comunism servită părinţilor noştri şi nu ştiu dacă ar trebui să mă mândresc sau nu, ori dacă am cu ce mă lăuda răscolind amintirile acelei epoci, aşa cum o fac nostalgii sau, mă rog, oamenii mai trecuţi prin viaţă decât mine. Cu cât ne îndepărtăm de anii dinainte de 1989, cu atât subiectul devine mai fascinant.
Iar întrebările de genul „era mai bine pe vremea lui Ceauşescu?” îşi păstrează, ciudat, actualitatea. O să ajungem probabil în câţiva ani să vedem numai părţile bune ale acelei perioade, să ne imaginăm doar ce frumoasă era viaţa atunci, aşa gri şi fără perspective, când oamenii citeau mai mult, spre exemplu, când umpleau stadioanele la meciuri şi râdeau cu poftă la scenele de comedie din cinematografele de stat, acum părăsite şi ruinate.
Ce vremuri zic: fără Facebook şi fără telefoane mobile, cu dimineţi ocupate de cozi la magazine şi seri întunecoase, dar cu oameni parcă mai călduroşi, cu prietenii pe care îi strigai la fereastră, să te audă tot blocul, cu vecini cu Dacia 1310 şi serviciu în combinat, şi rude la ţară, cărora le trimiţi scrisori scrise de mână, iar ele îţi cresc porc pentru sărbătorile de iarnă. Vremuri cu televizoare alb-negru, prăfuite din cauza noxelor combinatului, cu Ceauşescu şi partidul şi cu pionierii şi şoimii patriei…
Comunismul revine în actualitate, ca subiect de presă mai ales, de fapt divers, primit fără patimi, pentru că mai vrem să ne amintim de el, chiar dacă mulţi dintre noi am trăit şi în anii de atunci. Interesant comunismul, citesc despre el şi am senzaţia că oamenii ăia, cu bucurii simple şi rare, crescuţi în sărăcie şi lipsiţi de libertatea pe care o avem noi, îmi par mai fericiţi faţă de cei de acum. Mai lipsiţi de griji materiale, poate, şi mai puţin ocupaţi. Nu ştiu cum reuşeau. Şi totuşi, chiar şi aşa, cu tot farmecul unora dintre amintirile legate de acea „epocă”, nu aş mai vrea să mă întorc la ea pentru nimic.
