În Munţii Şureanu, localnicii câtorva sate risipite pe creste, la capătul unor drumuri care taie pădurea şi par nesfărşite în urcarea lor, se pot mândri că trăiesc într-una dintre cele mai frumoase zone din Transilvania. Aproape izolate de civilizaţie, cătunele din Târsa, Ursici şi Cioclovina se dezvăluie călătorilor ca nişte locuri desprinse dintr-un decor de poveste.

Pentru a ajunge în Târsa, turiştii trebuie să parcurgă, de la marginea comunei Boşorod, aproape zece kilometri de drum forestier, unul care învăluie o creastă montană, urcând abrupt prin desişul pădurii sau pe marginea unei râpe înfricoşătoare. Casele din Târsa sunt despărţite de kilometri şi de văi, uneori chiar şi de norii deasupra cărora par să fi fost ridicate. Câteva zeci de familii mai trăiesc în Târsa, într-o comunitate aproape străină de civilizaţie, obişnuită în schimb cu muntele, cu tradiţiile şi frumuseţea peisajului.
„În ciuda singurătăţii în care trăim, ne este bine. Avem aproape tot ce ne trebuie ca să fim fericiţi. Creştem animale, ne cultivăm pământul, iar singurele alimente pe care mai dăm banii sunt zahărul şi uleiul”, spune Ioan Bodea, unul dintre săteni. Bărbatul trăieşte de 66 de ani în Târsa şi nu ar pleca în niciun alt loc. Spune că locurile sunt sfinte şi că în trecut dacii au fost stăpâni ai ţinutului. „Îmi pare rău însă că lumea s-a împuţinat. În Târsa, au mai rămas circa 40 de familii, dar în trecut văile ei forfoteau de lume. Lumea nu mai face copii, iar tinerii pleacă să îşi găsească de lucru în oraşe, în loc să rămână să muncească pământul”, concluzionează hunedoreanul.
Ursici, satul din vârful muntelui
Pe aceleaşi culmi ale Munţilor Şureanu, în Ursici, trăieşte una dintre cele mai izolate comunităţi din zona Hunedoarei. De secole, oamenii din Urisci şi-au construit casele din lemn pe culmile munţilor, deasupra pădurilor de fag, molid şi mesteacăn, la capătul unor poteci care unduiesc necontenit prin întunecimea pădurii, care se bifurcă de mai multe ori, pentru ca aşezarea să fie ferită de străini. Îşi îngroapă morţii în curte, la drum, împodobindu-le crucile cu flori şi ciucuri de lână, iar la naştere le aşteaptă pruncilor ursitoarele, chemate să prezică firul vieţii fiecăruia. De la poalele muntelui şi până la prima casă din Ursici sunt cel puţin zece kilometri, iar de aici până la următorul cămin din sat care încă nu a fost părăsit mai trebuie străbătuţi aproape doi kilometri. În Ursici mai trăiesc doar câteva familii.
Cioclovina, dintre nori
La fel de puţini săteni au rămas şi în Cioclovina. În tărâmul dintre nori, după cum este numit de săteni, oamenii trăiesc simplu, încrezându-se în legendele născocite de înaintaşi pe seama peşterilor din zonă. Una dintre ele spune că Peştera Cioclovina a fost locuită, în vremuri îndepărtate, de „urieşi”. Aici a fost descoperită o comoară valoroasă din piese şi bijuterii de bronz şi, totodată, cel mai vechi craniu uman din România. În trecut, localnicii coborau în peşteră pentru a scoate guano, un îngrăşământ natural de lilieci, folosit în agricultură. Acum, multe dintre casele vechi de peste 100 de ani au rămas părăsite.