Era prin anii ’90 când am început să aflăm că vechiul combinat al Hunedoarei și uzinele sale încep să nu mai fie deloc rentabile, că fărmițându-le și închizându-le mai salvăm ce se poate salva. Au urmat anii 2000, când lucrurile au părut că merg din rău în mai rău, când hoții de fier vechi au început să fure (în voie) și să dărâme, iar noi eram nevoiți să credem că soarta marilor construcții industriale amenințate de hoți mărunți e pecetluită…, că demolându-le (alții, nu noi) mai salvăm ce se poate salva.
O felie din imensul combinat a fost vândută pe un preț de nimic unui investitor strategic, să facă ce-o vrea cu ea. O alta a rămas Hunedoarei, ocupată de dărâmături și de ruine, lăsată de izbeliște de îți venea să o dai gratis doar să te scapi de ea. Tot pe atunci aflam că nici fotbalul nu mai era ce-a fost, că baza sportivă Corvinul, rămasă și ea în paragină, o să se ducă de râpă și Doamne dă ca vreun investitor să vină să cumpere bucăți din ea să facă magazine, depozite ori ce-o vrea cu ea, să ne scape de povară.
La fel s-a întâmplat cu Constructorul, dar și cu alte clădiri, complexe și terenuri imense, despre care auzeam doar că nu sunt bune de nimic și că nu mai merită îngrijirea și atenția noastră. De după perdelele de fum pe care l-am tras în piept mai ceva decât pe vremea furnalelor, niște băieți deștepți se grăbeau în acele vremuri să cumpere (nici măcar să concesioneze), pe nimic, bucăți din combinat, din bazele sportive și din cele mai bune terenuri din Hunedoara. Să profite din plin de demolări. Nu s-au emoționat oamenii de soarta clădirilor „comuniste”, nici măcar când trosneau pichamerele aducătoare de profit în ele.
Acum… multe nu se mai pot face pentru a îndrepta lucrurile. Dar… poate o să aflăm măcar cum au fost posibile toate aceste jafuri făcute sub ochii noștri, fără să băgăm de seamă, din vremurile în care eram prea ocupați „să salvăm ce se mai poate salva” și până în zilele noastre.
