Jurnalismul e o meserie aparte dintr-o mulţime de puncte de vedere. Uite, de exemplu, în presă nu există solidaritate de breaslă, cum e în învăţământ sau în magistratură.
Poate o fi solidaritate şi în mass-media, dar nu în cea locală, nu în Hunedoara mai exact. Întrebaţi aproape orice jurnalist ce părere are despre colegii lui din presa locală şi o să primiţi răspunsuri aparent şocante. „Nişte neisprăviţi”, ar spune cineva. „Ăia, colegii mei? Niciodată”, completează altcineva. În Hunedoara, presa îşi are propriile tabere, de multe ori în funcţie de interesele politice, îşi are proprii justiţiari, aşa-zişii deţinători ai adevărului absolut, ştiţi dumneavoastră – oamenii care le ştiu pe toate. „E o presă infectă”, scrie cineva care activează în mass-media, nemulţumit probabil de cei din jurul său, pe care, evident, „nu-i poate numi colegi de breaslă”.
Cum să fiu de acord cu asemenea caracterizări, când cunosc oameni care se dedică total meseriei lor, despre care ai impresia că trăiesc numai pentru a face presă şi lasă toate celelalte lucruri pe planurile doi şi trei. Ştiu jurnalişti care nu emit pretenţii de justiţiari, nu cer celorlalţi să ia atitudine şi nu intră în polemici virtuale, pentru a-şi certa şi batjocori „colegii de breaslă”, de grija deontologiei cărora nu mai pot dormi. Dar aceeaşi oameni muncesc 14 ore pe zi, chiar şi în presă – unde se spune că ar fi boierie, dar nu e chiar aşa – şi îşi văd de treabă, sunt preocupaţi de subiectele lor şi de viaţa lor. Atunci de ce să-i consideri nişte nenorociţi de ziarişti?
În primele luni de când „am îmbrăţişat” meseria asta frumoasă, am aflat un lucru surprinzător la acea vreme pentru mine, dar destul de folositor: să nu ne aşteptăm vreodată la aprecieri de la colegii de breaslă, oricât de buni am fi. În general, aşa e. Cel care poate da cu adevărat verdicte despre calitatea sau lipsa de deontologie a vreunui jurnalist este publicul.
