Când i-am povestit prietenului Ovidiu Petrovai subiectul, m-a sfătuit să nu mă „aprind” prea tare, să vă las şi vouă, celor care veţi citi, loc de indignare. Aşa că o să zic doar că dobitocii, nătângii, bizonii şi giurumelele care conduc sistemul birocratic din România sunt mai eficienţi decât cancerul în ale morţii.
Cu boala mai ai o şansă. E mai corectă cu tine şi îţi dă posibilitatea să te aperi. Dar dacă dai peste birocraţia din sistemul de asigurări pentru sănătate eşti un om mort. Un mort cu zile.
Situaţia bolnavilor de cancer e cutremurătoare. Formalităţile sunt parcă înadins făcute ca să-i termine pe „canceroşi” înainte de vreme. În boala asta şansele scad cu fiecare zi şi comisiei de experţi oncologi îi ia patru luni să aprobe un dosar, să îi dea asiguratului dreptul lui la medicamentul salvator. Cine n-are bani să se trateze pe cont propriu a mierlit-o. Sistemul de asigurări lucrează ca un contabil pus să facă economii la bugetul de stat. Moartea produce profit. Statul n-are bani, strânge cureaua. Sănătatea pică întotdeauna sub burtă. Şi din puţinul care este alocat nu are prioritate bolnavul. Mai întâi trebuie servită clientela politică. Se dau lucrări bine plătite şi (de obicei) prost executate, se iau posturi de conducere pentru nătărăi servili care fac ce li se cere fără să înţeleagă cât rău împrăştie în jur.
De douăzeci de ani merg la vot şi aleg „răul cel mai mic”. N-am lipsit niciodată, nici atunci când n-aveam ce vota, când răul era rău peste tot, când a fost să aleg între Vadim şi Iliescu. Paradoxal, de fiecare dată în toţi aceşti ani s-a dovedit că ceea ce părea mai puţin rău s-a întrecut pe sine şi pe cei de dinainte în samavolnicie. Am scăpat de dracu şi am dat de mă-sa. Gravidă.
Dacă mă mai duc vreodată la vot (cred mai degrabă că n-o voi face), eu am să votez răul cel mai mare. Să mă ştiu într-o parte.
