Sună paradoxal, acum când maidanezii au invadat spaţiul public. Oricum ai lua-o ţara asta nu se poate aşeza gospodăreşte. Isteria generală a pus stăpânire pe agenda publică, face şi desface legi. Mitingurile pro şi contra câinilor fără stăpân şi disputa pe aurul de la Roşia Montană sunt de neoprit. Politicienii aflaţi la putere bâjbâie şi îşi schimbă discursul în funcţie de zgomotul străzii, ceea ce nu este în regulă. Mai ales acum, într-un an post electoral, când guvernanţii au susţinere parlamentară confortabilă şi ar putea să guverneze fără să facă concesii populismului. Dacă au un program de guvernare…
Când a fost trimis proiectul aurului de la Roşia Montană în Parlament m-am bucurat chiar dacă gestul premierului Ponta (ca şi referendumul lui Oprescu) trădează un soi de laşitate şi meschinărie politică.
Am crezut că odată ajuns în Parlament, contractul de la Roşia Montană va deveni public, va fi dezbătut, amendat şi îmbunătăţit. Acolo sunt 588 de minţi luminate, „crema societăţii”, care ar fi putut să scoată un proiect din care România să aibă de câştigat. Resursele minerale trebuie puse în valoare. (Cum spunea un prieten: suntem cu aurul ca măgarul lui Buridan care a murit de foame înainte de a se decide dacă să mănânce fân sau paie.) În locul unei dezbateri parlamentare serioase a ieşit – ca de obicei – un tămbălău cu politicieni care caută „să şi-o tragă” cât mai eficient.
Până la urmă Roşia Montană va ieşi de pe agenda publică cum a intrat, „ecologişti” vor fi mulţumiţi că au salvat o zonă despre care nu ştiu nimic, iar moţii vor plânge după locurile de muncă. Într-un târziu şi subiectul maidanezilor va muri.
Atunci Guvernul, în marele lui populism, poate va împăca pe toată lumea cu o lege prin care toţi hingherii ţării să fie angajaţi exclusiv pe bază de buletin, din rândul ardelenilor molcomi şi blânzi cu domiciliul stabil în Roşia Montană.
