Dacă eşti bancă şi nu vinzi credite nu faci bani. Dacă dai însă credite, iar clienţii nu pot să returneze ratele pierzi bani. A doua situaţie o induce pe prima. Sistemul bancar românesc este în momentul de faţă forfecat exact între aceste două variante nefericite. Un miliard de euro au pierdut anul trecut băncile din România pe fondul unor măsuri prudenţiale relaxate moştenite, parte, din anii de avânt economic şi care au permis finanţarea unor clienţi deveniţi rapid carne de tun în faţa crizei. La finele lui 2012, creditele neperformante însumau aproape o cincime din totalul creditelor, procent ce oglindeşte o creştere de patru procente faţă de sfârşitul lui 2011.
Înainte de criză şi, din inerţie, ani buni după aceea, băncile au dezlegat creditul, orice român având în acea perioadă acces la bani, uneori doar cu buletinul. Curând bancherii şi-au dat însă seama că gonesc cu capul înainte spre un zid pe care scrie faliment. Şi au început să strângă şurubul. Dacă în 2004 primeai credit şi dacă erai rupt în fund, azi creditarea a redevenit prohibitivă. Pur şi simplu, noile rigori de garanţie ale băncilor nu se întâlnesc cu nivelul de bonitate financiară al românilor. Se opun stagnarea creşterii economice, creşterea ratei inflaţiei şi deprecierea leului.
Situaţia astfel creată poate fi devastatoare pe termen lung. Pentru că băncile “stau”, ele nu pot să se întărească financiar prin acordarea de credite, dar nici nu pot supravieţui prin abstinenţa la creditare. Şi atunci, lumea bancară ne face martorii unui proces de autodevorare care devine din ce în ce mai feroce. În câteva luni, circa 4000 de salariaţi au fost concediaţi şi peste 300 de unităţi bancare au fost închise. E practic o cursă de anduranţă în care criza ar trebui să se termine înainte de implozia finală a sistemului bancar. Va fi oare posibil?
